Serbarea de Craciun de anul asta.

Ieri am participat la serbarea no. 4 din viata Ioanei. Despre prima am vorbit pe blog inainte sa ma las absorbita de viata de zi cu zi si sa las blogul-jurnal sa cada intr-un con de umbra. Urmatoarele doua au avut loc in aceeasi gradinita unde am fost si ieri. Costum de Craciunita si rochie de Cenusareasa. 

Cred ca i-a placut sa participe la serbare, mormaiala si topaiala de rigoare o amuza teribil. Numai ca, in contextul schimbarilor de dispozitie din ultima vreme, de data asta am fost certata in public intr-o scurta pauza dintre magnificele interpretari. Exact asa, de pe scaun, auzeam nemultumirile ei si poruncile de a ma opri din filmat si de a sterge tot. Ceea ce am si facut, mai putin a doua parte, of course:).

Serbarea de anul acesta a fost cu specific traditional. Din fericire, gradinita ne-a pus la dispozitie costume populare pentru copii. Maare lucru pentru o gradinita de stat. Eu am venit cu bundita- imprumutata din vorba in vorba- si trandafirasii din par, in lipsa de batic traditional. Rezultatul a fost una bucata mandrete de fata, pe care am sorbit-o din priviri pe toata durata serbarii (ca orice cioara cu puiul). 

De data asta am avut un Mos responsabil si de cuvant. Zic asta pentru ca anul trecut mosul contractat nu s-a mai prezentat, si am fost nevoiti sa imprumutam un mos de la alta grupa, iar treaba a mers pe repede inainte. 

Mi-aduc aminte de serbarile din copilaria mea. Imi placeau foarte mult, si nu aveam nici cea mai mica emotie sa ma prezint in fata atator oameni, sa spun poezii, sa cant, sa interpretez roluri sau sa dansez. Cred ca m-a mostenit Ioana, din fericire ea nu face parte dintre copiii pentru care serbarea este un mare chin. Horray for that!

Cu-minte cu Ema si Eric de Craciun, cu trupa Sufletos

Elementul declansator vs intamplarea. Si intamplarea poate fi, foarte bine, eveniment declansator. Ieri am avut una dintre cele mai grele zile din viata mea de mama de Ioana. Cumparasem din timp 3 bilete la teatru, la piesa Cu-minte cu Ema si Eric de Craciun. Eram convinsa ca e o activitate foarte potrivita pentru Ioana- pana acum a vazut doar teatru de papusi- plus ca ii cunoaste pe Ema si Eric, pentru ca avem toate cartile scrise de Printesa Urbana.

Ziua a fost foarte grea, avea ceva disconfort fizic care o facea sa nu ii convina nimic (poate nu era asta cauza, ci starea de rau accentua tot). Desi initial a confirmat ca vrea la teatru, pe la mijlocul zilei ne-a informat ca ea nu merge, ca e urat la teatru si nu vrea ea. Punct. Am incercat toate strategiile posibile, joc, intrebari, mita, etc, pana la urma am hotarat ca plecam si o lasam acasa. Stiu ca nu se recomanda o asemenea abordare, insa in disperare de cauza, am apelat si la asta. Nu a functionat foarte bine, intrucat s-a incapatanat sa plece in pijamalele lalai pe care le avea prin casa. 

A si adormit in masina, cu chiu cu vai am ajuns la teatru. Pe drum incerca sa isi arunce ghetuta din picior, fiind la taica-su in brate. Ajunsi la teatrul Excelsior, normal ca am mai gasit loc doar pe ultimul rand- din fericire se vede bine oriunde ai sta. 

Piesa jucata de fetele de la Sufletos a fost captivanta si pentru mine. Cred ca simteam tare nevoia sa ma relaxez, si chiar am ras cu pofta la aventurile copiilor. Ioana s-a uitat cu mare atentie si a interactionat cu fetele de pe scena. La sfarsit toti copiii s-au urcat pe scena, s-au jucat cu decorul, au ras cu actritele, fiecare a facut ce a vrut. Ioana mea in pijamale si ghetute s-a simtit in largul sau. A vorbit si cu sufletoasa care a interpretat-o pe Ema, i-a aratat pijamalele in care a venit si a informat-o ca mai vine la spectacolele ei. 

Printesa urbana- autoarea cartii dupa care s-a facut piesa de teatru- pe care o urmaresc in mediul online a fost acolo in primul rand, cu familia ei. Mi-a parut modesta si normala. Mi-a placut asta. 

Am plecat ultimii din teatru, iar Ioana mea a redevenit aproape la fel de incapatanata ca in prima parte a zilei. 

Ce voiam sa spun in prima parte a postarii. Ca pentru mine aventura asta de ieri a declasant in mine cheful de scris. Pentru ca, vazandu-i pe copiii printesei urbane asistand la piesa despre ei, mi-am dat seama cat de valoroase vor fi toate aceste amintiri scrise din copilaria atat de frumoasa a lor. Si imi doresc si eu acelasi lucru pentru copilul meu. 

Un blog inconsecvent.

Cred că ar fi cazul să redenumesc blogul ăsta. Să nu se mai numească punctdevederesubiectiv, ci "Un blog inconsecvent". Pentru că a devenit așa, un jurnal în care scriu din an în paște și care nu redă decât o foarte mică parte a vieții mele cu Ioana. 

Mă uit în urmă la anul care a trecut și-mi dau seama câte momente frumoase au trecut fără ca eu să scriu despre ele. Știu că le voi uita pe multe, pe unele le-am și uitat deja. Mă bucur măcar de ce am apucat să scriu despre ea până acum.

Nu e că nu am poftă de scris. Sau inspirație. Sau timp- deși se zice că, dacă îți dorești cu adevărat ceva, îți găsești timp. 

Eu cred că de fapt energie nu mai am. Subiecte, slavă domnului, gârlă. Ca să nu mai zic că pauzele lungi și dese nu sunt cheia marilor succese. În timp ce am scris cele fix 10 rânduri incomplete și alea de mai sus, fetița mea, care se uită la desene animate, mi-a solicitat atenția cu diverse și nenumărate cereri.

- Fac pipi și caca! Ude e oala? Aaaa? Tu nu tii ude e oala??!!

- Nu tă bine clama!!! Uite, nu stă! (criza de nervi pentru coafura usor șifonată)

- Ude e bilusa aia abastă? Aaaa? Ude e?

- Mi-a căzut ăla! Tu, mami, am nevoie de azutorul tău! Te rog!

- Apăăăă! Iar la vederea sprâncenelor mele ridicate, adaugă suav: Te roooog!

No, acuma când copilul zice și cuvintele fermecate, ce aș putea să zic? Nu? Ia-ți singură? Am încercat și varianta asta. Nu merge. Cred că am putea să ne contrazicem până în zori:))).

Și zic mersi și pentru astea aproximativ douăjdeminute în care am încropit o fărâmă de text care arată așa, un crâmpei din serile noastre. Pentru că memoria se mai uzează, dar scripta manent.

O Ioană de 3 ani.

Cum e viața cu un copil de 3 ani? 

S-o zic p-aia dreaptă: e amețitoare. De dimineață până seară fetița mea e neobosită. Gurița aia frumoasă și proaspătă a ei turuie non-stop. Capul meu e cât o baniță. Răbdarea mea e întinsă ca un elastic care mai are un pic și rămâne așa, întins, fără a-și mai reveni vreodată la forma inițială. 

Ea e Ana, eu sunt Elsa. Personajele din desene animate, dacă nu știți. Nu am voie să greșesc și să îi spun Ioana, că mă corectează imediat. Nu mă iartă niciodată. 

De ziua ei, când aștepta cu mare nerăbdare să îi ducem tort și suc la creșă, să îi cânte toți copiii la mulți ani s-a îmbolnăvit brusc și tare. În loc să sufle în lumânări, își suflă mucii. O tuse nemernică, niște muci interminabili, de care nu mai reușește să scape de 1 săptămână, cu tot mersul la medic și 100 de medicamente și aerosoli recomandați și executați cu precizie și care îți ocupă o bună parte din zi. 

Sunt în concediu medical acasă cu ea. Nu mă slăbește un minut, în permanență caută joacă. Inventează scenarii și jocuri de rol, iar dacă nu îi sunt pe plac propunerile mele, îmi arată ea cum se face. Și eu na, nu pot decât să mă supun. Dacă mă simte că sunt plecată ușor cu mintea aiurea, sau mă preocupă ceva, e sus pe mine. Parcă are radar. 

Tot de o săptămână poartă același tricou cu Ana si Elsa pe care i l-am luat cadou, cu etichetă. După o partidă zdravănă de plâns, taică-su s-a hotărât că cel mai înțelept este să îi pună eticheta la loc. Pe care o poarta cu mândrie, ba din când în când o pipăie să fie sigură că e acolo. 

Aveam planuri mari de ziua ei. Să o duc la Antipa. Să o plimb cu Thomas (trenul). Și, deși afară sunt 20 de grade și mai bine, cel mai insorit loc unde am fost săptămâna asta e balconul. Dar, nu-i nimic. Reprogramăm.

Să-mi trăiești, gâză mică . Să fii fericită, puternică, sănătoasă, norocoasă și veselă și ferită de supărări și de nervi și de muci și de tuse și de oameni răi. Ziua ta nu e doar pe 17 martie. Poate să fie în oricare altă zi cu soare vrei tu sau eu.

Poezie...poezie

Şi-a venit şi momentul ăla în care fetiţa mea a primit un bileţel de la creşă pe care e scrisă poezia de învăţat pentru serbare... mie să-mi pocnească inima de mândrie şi uimire..când am ajuns şi aici, mai ieri era un bebeluş, şi uite, în curând merg la serbare. O lacrimă în colțul ochiului (așa e de când am rămas gravidă, una două, pac mă ia cu smiorcăială-eu tot speram să treacă, dar văd că e din ce e în ce mai grav..) Soacră-mea umflată cât un cozonac, că doar într-o seară Ioana a şi învăţat poezia. 

Aşadar citez( de pe bileţel):
Azi la noi la grădiniţă
A zis tare o fetiţă
Cine este la portiţă?
Aţi ghicit.. E Moş Crăciun!
Moș Crăciun cu barba albă
Cine este?? Moş Crăciun!!!!

Emoţionant. Citez acum versiunea personalizată a Ioanei:
Asi la noi a gădiisă,
A zis taie o fitisă
Sine ese la potisă?!
Asi ghisit! E un Bisi*!
Mos Bisi cu babă neagă!!!
Sine este?!!! E Bisi!!
*Bisi este cățelul soacrei, pe care îl cheamă de fapt Bixi, un bichon bătrâior, pe care Ioana l-a decretat căselul ei.

Ne pregătim de serbare. Prima serbare, iuhuuuuu!

Not another post about.... homeschooling

Dacă tot își dă toată lumea cu presupusul cu privire la decizia nu știu căror persoane publice de a-și retrage copilul din sistemul de învățământ (mai exact din instituțiile de învățământ, fie ele de stat sau particulare), aș putea să mă hazardez și eu. 

Ce face fiecare părinte cu copilul lui, atâta timp cât nu îl lezează fizic și psihic și educația lui respectă libertatea celor din jur este fix treaba lui și n-ar trebui să-și bage nimeni nasul. Dar pe de altă parte nu înțeleg de ce ar face cineva publică (cu așa tam-tam) o astfel de decizie. Eu sunt convinsă că cei doi părinți vor doar ce e mai bun pentru fetița lor. Dar pentru că au zis sus și tare și au iscat o asemenea isterie, din exterior motivațiile lor par a fi  altele. Fie că:

- vor să își facă publicitate. 

- vor să arate că ei iau decizii mai bune, și vor să îi inspire pe alții să facă la fel.

- poate sunt  nesiguri pe decizie și o fac publică, așteptând confirmare din partea altora. 

Nu zic că e o treaba rea să faci homeschooling-ul ăsta. Nu știu exact ce presupune, care e definiția completă, cum s-ar aplica la noi în țară. Da din câte îmi dau eu seama, ca să poți asigura copilului tău o educație cât mai completă trebuie să ai ceva bănuți. Și timp.

Eu nu vreau să mă întorc în Evul Mediu, când doar copiii aristocraților își permiteau să îi educe. Eu cred că învățământul ăsta public, de masă, gratuit, e una dintre cele mai mari invenții. Nu cred în perfecțiune, dar învățământul public, pentru o țară ca a noastră, este aur. Faptul că, măcar teoretic, orice copil, indiferent de proveniență, are acces la educație, ăsta e progres.

Ce mă doare pe mine e că oamenii se iau așa, orbește, după câte o persoană din asta publică și fac și ei la fel, convinși că ăsta e progresul. Într-un fel de spirit de turmă moștenit, combinat cu dorința de a ieși în evidență și cu cea firească de a face ce e mai bine pentru copilul tău, părintele român cade victima multor campanii (cu precădere celor de discreditare, că noua ne place tare să discredităm).

Doar că citim pe internet una sau alta nu înseamnă că ne informăm. În special dacă nu deținem cunoștințe de specialitate ca să triem informația aia multă (din care multă e proastă sau prost redată). Hai să mai ascultăm și de specialiștii din domeniu, de oameni cu experiență (și nu mă refer la ăștia de apar pe sticlă), și mai lăsați televizoarele, tabloidele și știrile bombă de pe site-uri dubioase.

Ioana și muntele.

Inspirat de aventura noastră și dornic să-și distreze fetița, tatăl Ioanei a hotărât să plece și el 4 zile la munte la Predeal. A plecat vineri dimineață, și cu toate acestea a stat foarte mult în trafic, dincolo de Comarnic. Ioana a stat cuminte, s-a jucat în scaun și s-a uitat pe geam, adormind fix la intrare în Predeal.

Seara la ora 9 fără un sfert mă așteptau în gară. Eu am plecat de la birou, am ajuns la Gara de Nord, unde am constatat cu stupoare că nu mai sunt locuri în tren, doar locuri fără loc, cum ar veni. Sau cum erau în tinerețea mea maxi-taxi-urile în Brăila, cu locuri în picioare, eventual într-un picior. Inițial am hotărât că nu vreau să investesc într-o călătorie fără loc, apoi am consultat celelalte variante, aș fi ajuns la o oră la care Ioana dormea, nu știam exact unde e hotelul, așa că mi-am luat inima în dinți și am cerut un bilet din acela. 35 lei. Mai ieftin când mergi în picioare.

Nu mai mersesem demult cu trenul, așa că a fost amuzant. Pe vremuri ar fi fost foarte enervant, când eram studentă și munceam și mergeam acasă într-un picior, strivită de bagajele altora. Acum a fost light, cu un rucsac în spate, am urcat în vagon, împărțind micul hol de la toaletă cu alte încă 7 persoane. Două fete pe bagaj, fix în ușa veceului. Un tânăr pe ușa cealaltă a trenului, încă două persoane fix la intrarea în spre scaune. Două cucoane care mergeau tocmai la Blaj, aveau bilete de clasa I, dar nu voiau să stea acolo că era prea în față, nu coborau bine pe peron când ajungeau și voiau să schimbe cu cineva din vagonul ăsta. Din păcate nu aveam loc pe bilet, că schimbam eu cu două mâini. Noroc cu nașul, care, în dorința de a mai degaja terenul, le-a sugerat isteț să meargă la clasa I, să stea acolo până la penultima localitate și abia atunci să vină mai în spate, că sigur vor găsi locuri.

Ioana și tati m-au așteptat în stație, am plecat împreună spre hotel. Ioana arăta la grupul statuar în cinstea eroilor necunoscuți și-mi zicea că acolo e Doamne-doamne, nu cunosc motivele pentru asociere, noi suntem ortodocși.

A doua zi am mers cu telescaunul. Prima oară în viață. Cam periculos pentru copiii mici, nu recomand, deși am văzut mulți, e doar o bară de care se ține un adult, un copil nu prea. Am ținut-o fix de un picior, tatăl Ioanei la fel o ținea, dar mai tupeist, a făcut și ceva filmulețe. Ioana le făcea cu mâna celor care veneau din sens opus, strigând ca lupul :auuuuuuuu! Distracția cu telescaunul ne-a costat 30 lei dus-întors de persoană, copiii până în 5 ani gratuit, între 5 și 12 parcă plăteau jumătate.

Sus acolo Ioana a fost în elementul ei. A adunat floricele de câmp, a cules zmeură, zicând că sunt muie, a salutat vacile cu care ne-am intersectat, la fel și copiii. A fost foarte prietenoasă, a râs, s-a jucat și s-a băgat în seamă cu toată lumea.

Foarte frumoase peisaje, aer curat, stațiunea arată bine, înfloritor așa, modern. Seara în parcul de lângă gară a fost un mic concert, Andrei Păunescu a cântat binișor, era și un mic bâlci cu tiribombe în care s-a dat Ioana, a sărit în trambulină, de vreo 25 lei. Am scăpat ieftin de data asta cu vata de zahăr, nu i-a atras atenția. Am fost nevoiți să plecăm prin metoda smuls cu păcăleală, pentru că se făcea târziu și tânăra nu se dădea dusă.

În Predeal, în fața gării se află o biserică înaltă cu arhitectură modernă, despre care am aflat că e ortodoxă, dar pe care nu am prins-o deschisă. Am citit pe internet despre mânăstirea Predeal, aflată la intrarea dinspre Azuga, unde se afla și un cimitir al legionarilor ucisi din ordinul lui Carol al II-lea, dar unde nu am ajuns. Mai greu de urmărit obiective turistice cu copilul, mai important este respectarea programului lui de somn și masă. Avem ce face data viitoare când venim la Predeal, pentru că mai venim.

Ioanei i-a plăcut mult la 'fotel" și la restaurant, a mâncat binișor, a dormit bine, cu excepția nopții de duminică spre luni, când s-a foit toată noaptea, știind parcă planul meu de a pleca cu trenul din zori. Am lăsat-o dormind, cu dor.