Un an pe scurt

Am trecut luna asta de primul an, despre care toată lumea spune că e cel mai greu, că de aici încolo uşor-uşor ne revenim.

Când eram gravidă juram că nu e nimic mai greu ca sarcina...apoi am dat de greul-greu cu bebeluş, şi eram gata să jur din nou, că nimic nu e mai greu decât primul an. Acum nu mai vreau să mai jur nimic, habar nu am ce ne aşteaptă pe mai departe.

Cine se aşteaptă ca eu acum să spun numai părţile pozitive ale chestiei ăsteia care se numeşte în termeni populari "mămicenie" sau "părinţeală" sau cum i se mai zice se înşeală. Eu nu uit părţile dificile (e de la zodie, nu e vina mea) şi nu pot să nu zic în gura mare cât e de greu. Dar sunt conştientă că arta cere sacrificii. Că fii-mea asta este, o operă de artă, capodopera mea şi a lui taică-su, că a fost şi el p-acolo.

Aşa an greu n-am avut niciodată. Aşa de greu de-mi venea câteodată să mă tăvălesc pe jos şi să plâng şi să dau din mâini şi din picioare de obosită ce eram. Mult nesomn, multă nesiguranţă, mulţi hormoni, multe schimbări în viaţa mea. Toate de-odată.

Nu e imposibil să creşti un copil, clar nu asta vreau să spun. Câţi nu au copii în jurul nostru, pot şi ei, categoric pot şi eu. Dar când vrei să le faci pe toate cât mai aproape de perfecţiune (iar blestemata de zodie), îţi impui tu singură nişte standarde atât de înalte încât nu ştiu cine le-ar atinge.

Surorile mele, astea care încă nu aveţi copii, nu vă speriaţi de scriu eu aici, intenţia mea este să vă avertizez, să ştiţi în ce vă băgaţi. Nu-i ăsta motiv să amânaţi momentul până la sfântu-aşteaptă, dar vreau să ştiţi că va fi greu. Să nu vă surprindă când o să vedeţi că nu se pupă cu ce scriu mamele pe internet, în momente de relaxare şi invazie a hormonilor buni. Că atunci când n-ai copii, dar începi să-i doreşti, te emoţionezi citind diverse texte de mămici fericite şi-ţi inchipui şi tu că aşa e mereu în mămicenie, şi totul e floare la ureche.. Nu e.

Tot greul ăsta e preţul unor momente minunate, cum a fost azi la locul de joacă, unde Ioana, adunase în jurul ei vreo 5-6 copii, toţi mai mari, care voiau să se joace cu ea. Şi încă nu merge singură, nu vorbeşte.. să vezi atunci. Are în ea ceva magnetic fetiţa asta a mea.

Eu, mă-sa, mă umflasem ca un cozonac, simţeam ceva grozav, un fel de mândrie-înduioşare-iubire-şinumaiştiuce...A meritat anul ăsta până la urmă.