Cu bebelușul în concediu

Am profitat de concediul de odihnă al soțului și am plecat pentru o săptămână la țară. Cu emoții, normal, oare se va adapta beba, oare e prea frig la țară etc (de parcă la țară nu cresc bebeluși, inclusiv eu am crescut, știu că sună pretențios).

Jumătate de zi am făcut bagaje. Când am terminat, pe la 14: 30!! juram că nu mai vreau să plec nicăieri (ce-ar mai fi fost să încep să despachetez=))), numai când mă gândesc mă tăvălesc de râs, dar așa îmi venea, să nu mai plec nicăieri). Fetița simțea că nu îi dăm ei atenție 100%, că eram preocupați de pustiile de bagaje, așa că ea plângea, se smiorcăia, se lupta cu somnul, ne îngreuna treaba cum putea ea mai bine.

Am luat cu noi țarc, balansoar, scaunul de masă, jucării, pampers, șervețele umede, o borsetă cu medicamente și chinorozuri bebelușești, haine bebelușești, suzete, apă, iaurturi, oalele și vasele domnișoarei, lingurițe, blender, prosoape, termometre, o cădiță nouă-achiziție proaspătă din Cora- 23 de lei, biberon, etc.

Cele de mai sus pentru bebă. Pentru mă-sa, chiloți, șosete, maiouri, două hanorace, prosop, colanți, periuță dinți. Gata. Taică-su s-a înțolit mai bine-cumva, el pare să aibă răbdare mai multă. Nu sufăr, am și la țară ceva boarfe foarte purtabile.

De 4 zile suntem aici- da, am internet la țară :D, un calculator vechi, dar care își face treaba- bebelușa jubilează! Are admiratori în permanență, nu rămâne singură niciodată, teren nou de explorat, fețe noi, vizitatori, zâmbește, vorbește (tot fără consoane). N-a răcit deocamdată, să sperăm ca nici nu va fi cazul. Noaptea depinde de stare, cred că are ceva dureri de dinți în continuare, noroc cu mama (adică je) și cu țâța ei. La bucătărie are un spațiu închis aproape în întregime, patul și masa sunt unul lângă celălalt, mamaie a pus niște perne de burete și fetița se ridică pe ele, adică se ridică în picioare, sprijinită de perne și cu mâinile pe masă!!!

Am copil mare. Se ridică singură în picioare, se sprijină ce-i drept în mâini și perne, dar e pe picioarele ei, fără ca eu să intervin. Mă simt bătrână, mâine poimâine o mărit.

Ne place la țară. Tuturor. Mai stăm (și mai scriem noutăți de aici)

Bebeluşul nu doarme şi nu (prea) mănâncă

Până acum două zile a apărut o nouă provocare în peisaj. Bebeluşul nu mai voia să adoarmă, deşi era clar că era foarte obosită. Seara, după baie, după alăptat, închidea ochii puţin, apoi se trezea şi începea marea agitaţie. Din pătuţul ei în pătuţul nostru şi viţăvercea. Timp de aproape 2 h!!! Era deja ora 23, bebeluşul nu putea să doarmă, prin urmare nici maică-sa. Am adormit-o cu greu în leagăn. Apoi am adus-o în pătuţul ei, s-a trezit toată noaptea plângând, plâns consolabil doar cu sân. A doua zi, a început să refuze mâncarea de dimineaţă- pară, măr, pe care le mânca cu plăcere, apoi supa de la prânz, apoi iaurtul. Noaptea, aceeaşi distracţie. Eu eram obosită şi nervoasă, pe net citeam nişte cazuri de groază, deja vedeam cum se prelungeşte situaţia la nesfârşit.

A durat câteva zile- acum suntem pe făgaşul cel bun. Nu i-a ieşit nici un dinte, mai durează din câte îmi dau seama. Problema e că adoarme târziu, pe la 10 jumate-11. Şi eu nu mai ies din dormitor, fac duş înainte de baia ei, intru cu ea, o alăptez, adorm şi eu cu ea în pat. La 1 jumate-2 noaptea se mai trezeşte o tură, ba câteodată direct la 5 dimineaţa. Sunt mai bine şi eu, şi fetiţa, mănâncă aproape ca înainte, de toate. 

Nu ştiu ce s-a întâmplat, dacă mai dura puţin ajungeam la medic. Apoi ajungeam şi eu la psiholog, nesomnul mă transformă într-un monstru pesimist şi complet lipsit de răbdare. Sunt optimistă acum, bebeluşa e mai bine, sunt diverse faze prin care trece copilul.

Concluzia mea este că fetiţa simte stările mele. Adică dacă eu sunt obosită şi nervoasă, ea devine şi mai obosită şi mai nervoasă, se creează un cerc vicios, din care poţi scăpa doar cu un ajutor constant şi consistent din exterior: tatăl, sau eventual o bunică. Aşadar, responsabilitatea de mamă nu se reduce la alăptat, hrănit, schimbat, cântat, ci şi la oferirea unui model pentru copil. Un model nu din gură (sfaturi), ci din fapte, comportament şi atitudine. Dacă eu vreau un copil relaxat şi optimist, şi eu trebuie să fiu relaxată şi optimistă.

Uşor de zis, greu de făcut. Ce fac eu în privinţa asta? Cer ajutorul. Soţul, soacra, mama, sora, cât pot ei, pentru mine e un ajutor de nepreţuit. 5 minute, 1 oră, oricât poate fiecare. Eu mă deconectez şi-mi încarc bateriile, pentru mine şi implicit pentru fetiţă.

Mă duc la sport, la parterul blocului, de 3 ori pe săptămână. Sunt momente pentru mine, de care am nevoie, dar de care va benificia şi fetiţa mea. Ea va vedea că am grijă de mine şi la rândul ei va avea şi ea de ea. Asta e filosofia mea cea mai de preţ în acest moment în ceea ce priveşte părinţeala.

Cât despre crizele de insomnie, am liber să-i dau ceai de tei, să o mai ajut să se liniştească. Apoi folosesc leagănul de zor, dorm cu ea noaptea, fac orice este nevoie, important este să o adorm. Nesomnul atrage după el alt nesomn, şi lipsa poftei de mâncare, şi altele câte şi mai câte.

Suntem bine. Şi vom fi şi mai bine:)

Din casă

În casă sunt doar eu şi bebeluşa, de când s-a stricat vremea asta nu am mai ieşit afară (o perioada a avut bebeluşa muci, apoi n-am vrut să risc, că tare greu e cu muci). N-am ieşit nici pe balcon, unde momentan plouă (am balcon deschis). Simt nevoia să ies, să văd oameni, să mă uit la ei în timp ce beau o cafea într-o cafenea din centru, să uit un pic de alte griji şi rutine. Bebeluşa a făcut 8 luni, dar încă nu o las singură cu altcineva în afară de taică-su, nici nu prea am cu cine, ce-i drept:D.

Îmi propun să fac multe pentru mine, dar nu prea am timp. Dacă am timp, nu am energie, cu nopţile nedormite din ultimele luni nu prea am de unde să fiu atât de energică. Îmi lipsesc plimbările zilnice din prima parte a toamnei, când bebeluşa mea adormea în căruţ şi eu mergeam de zor, gândindu-mă la câte şi mai câte pe fond colorat de frunze moarte.

Mă uit pe geam şi parcă mi-aş dori să fiu afară, cu treburi. Apoi îmi dau seama că oamenii care sunt afară îşi doresc să ajungă cât mai repede acasă.. aşa e omul, vrea ce nu are, sau mai bine zis, e nevoie de un pic din fiecare.

Nu am prietene cu copii de vârste apropiate cu asta mică a mea. De fapt, nu prea am prietene cu copii, cel puţin nu în preajma mea, cu care să mă vizitez. Mă loveşte aşa, o melancolie cu accente de depresie.

Vreau să mă bucur la maxim de timpul ăsta pe care îl am să îl petrec cu micuţa mea, pentru că după ce trec ăştia doi ani, e posibil să îi simt lipsa. Şi n-aş vrea ca acum să stau să mă plâng, şi atunci să mă plâng din nou.

E clar, va trebui să ies mai mult din casă, sunt cam izolată şi nu prea am soluţii în situaţia în care sunt acum. Voi supravieţui cumva iernii ăsteia, concentrându-mă asupra ei şi asupra mea.

Fii-mea e pe jos, roade mouse-ul. Mai devreme a rupt o pagină din Sonata Kreutzer, cumpărată recent, ediţia de lux de la Adevărul (da, aia frumoasă aşa, e minus o pagină acum).

E frumos în casă la mine:).

Dr Raluca Bogdan, pediatru Medicover

Câteva cuvinte despre pediatra bebeluşei mele (zic"câteva" pentru că bebeluşa mea are doar 8 luni, deci nu pot să am pretenţia să zic mai multe despre medicul ei).

În primul rând încep răspunsul la întrebarea: Când mergem cu bebeluşul la neonatolog şi când la pediatru. Răspuns: La pediatru se merge cu bebeluşul de la 1 lună de viaţă, până la 1 lună se merge la neonatolog.

Am ajuns să înscriem fetiţa la dr Bogdan la recomandarea medicului neonatolog din maternitatea Medicover. Am fost, ne-a plăcut, e tânără- cel mult 40 de ani, blândă, muuuultă răbdare, explică mult şi calm, aduce argumente pertinente pentru orice recomandare pe care o face, o consultă cu multă atenţie pe bebeluşă, care e fascinată şi îi studiază la rândul ei stetoscopul, ceasul de la mână, brăţara.

Stă peste consultaţii, uneori avantaj, uneori dezavantaj, eu mă bucur că nu mă dă afară pe uşă la câte întrebări am, aşa că prefer să aştept când au alţii consultaţii în faţa mea.

Răspunde la sms-uri rapid (prefer să nu o sun să nu fie în consultaţii), când am avut nevoie de programare în afara programului pentru o răceală, ne-a strecurat cu succes.

Nu ştiu unde şi dacă mai poate fi găsită în altă parte (pe net scrie ceva de Spitalul Grigore Alexandrescu), în ultima vreme are consultaţii doar în spital, la început era şi în Victoriei (am impresia ca e sef de secţie pediatrie în spital, parcă aşa am văzut pe ecuson la ultima vizită).

Am scris despre diversificare în varianta propusă de ea aici. Am respectat ce ne-a recomandat şi am fost mulţumiţi.

Din scurta experienţă avută până în prezent, o recomand cu căldură. Şi da, şi eu sunt chiţibuşară, perfecţionistă (a se citi veşnic nemulţumită şi cârcotaşă), vreau ce-i mai bun pentru mine şi pentru copilul meu!  

Bebeluşul la 8 luni.

Aş vrea să citeşti peste ani jurnalul ăsta al primelor luni împreună (probabil te va lăsa rece în perioada hormonistică şi năbădăioasă a adolescenţei, te va interesa cu siguranţă când vei deveni la rândul tău mamă).

Scriu în timp ce tu te joci în ţarc, răstorni ultima jucărie de la mamaie, jucărie pe care deja o cunoşti la perfecţie cu toate butoanele şi manetele ei. Termin de scris în timp ce dormi, legănată în balansoar.

Azi mi s-a părut că ai crescut mare, parcă eşti mult mai mare decât ieri:). Stai în 4 labe, pregătită să pleci de-a buşilea. Sau să plonjezi în faţă ca o felină. Nu te mai las singură în patul nostru fără să te baricadez cu două rânduri de perne. Şi tot am emoţii că vei sări, atât eşti de ambiţioasă când ţi se pune pata pe ceva. Aşa să rămâi şi pe viitor, când vei vrea ceva, să nu laşi să-ţi stea nimic în cale.

Ai doi dinţi măricei jos, cu care dinţezi:)...degetele mele, sânul, merele pe care ţi le dau, linguriţa.

Îţi plac cărţile, le apuci cu hotărâre, le mototoleşti, le umpli de bale. Dacă te iau în braţe, plec cu tot cu carte.

Mănânci iaurt mai nou. Nu mereu, dar ai câteva zile bune de când basculezi câte un borcănel.

Tot nu dormim noaptea, bănuiala e că tot de la dinţi. scânceşti, apoi plângi de-a binelea şi te potoleşti numai la sân. Dar te trezeşti des, spre marea mea disperare, că somnul de noapte mi-e tare drag, dar tu îmi eşti mai dragă. Te iau în braţe noaptea în somn, şi te ţinem de mână.

Mă tragi de bluză când vrei să mănânci, ţipi la mine pe diverse tonalităţi, ai claxon, nu glumă. Încă nu pot spune că au apărut consoanele în limbaj.

La baie stai în cadă în fund. Cu răţuştele şi broaştele şi cu termometrul cu formă de pui. Comentezi când te spălăm pe cap.

Bei apă. Nu multă, nu mereu, când te plictiseşti începi să dai din biberon ca dintr-o măciucă:)

Eşti frumoasă foc, fetiţa mea!

La mulţi ani, bebeluşule! Te iubeşte mami!

Un pic despre politică, dar nu prea

Eu una sunt sătulă până peste cap de comentariile astea despre alegeri şi previziuni şi cine a votat pe cine. Votul e SECRET! Treaba mea cu cine am votat, toată lumea e vehementă, virulentă, încearcă să-i impună punctul de vedere. Unii au păreri proprii, sau relativ proprii, alţii le-au copiat de la alţii şi le-au îmbogăţit cu demagogia proprie. Am şi eu părerile mele, dar e treaba mea şi gata.

Păi şi atunci pentru ce e postarea asta? Pentru că nu puteam să las să treacă neobservat un moment ca ăsta. Ştiţi de ce mă bucur eu? Nu pentru că a ieşit nu ştiu cine, sau că nu a ieşit celălalt nu ştiu cine. Eu mă bucur de cifrele alea mari de prezenţă la vot, în anumite judeţe sunt chiar ireale, mult peste speranţa mea!!!! În lumea în care am crescut eu, nepăsarea şi indolenţa făceau- şi fac în continuare- foarte mult rău în societatea românească. Dacă o mai vedeam o dată pe duduiţa ceea cu tricou cu mesajul nesimţit, teribilist şi ignorant "Mă piş pe el de vot", jur că îmi pleznea o venă.

Contează sau nu de fapt votul nostru, la nivel local sau global, o fi adevărat că "votez pe cine vreau. dar iese cine trebuie", asta e altă discuţie. Măcar am făcut CEVA în privinţa asta, domnule, am ieşit din casă şi am pus o ştampilă, am făcut CEVA! Nu se poate să trăieşti aşa, stăpânit de o greaţă aristocratică, sub megaspleenul ăsta cool şi de doi lei care sufocă din ce în ce mai mulţi tineri şi mai puţin tineri.

Şi cu asta basta, mă-ntorc la pamperşii mei, că până una alta eu am un bebeluş de hrănit şi de şters la fund.

Dimineaţa unei bebeluşe.

Bebeluşa se trezeşte dimineaţa proaspătă, cu chef să investigheze şi să descopere lumea. Se întinde ca un om mare, cu ochii închişi, apoi îi mijeşte, se uită la maică-sa printre gene, zâmbeşte, se întinde iar, zice ceva în limba ei, e ca un strigăt scurt, apoi îi bagă mâna în ochi interlocutoarei sale, cu un zâmbet angelic. Eventual o trage de nas, de păr. Se răsuceşte pe burtă şi începe să se agite, cu aceleaşi strigăte scurte, dă din suzetă, şi vrea să se urce pe muma care nu este aşa de proaspătă şi care, în naivitatea ei, trage nădejde că va mai dormi un pic. Nici gând, tânăra domnişoară este foarte hotărâtă, se propteşte cu ambele mâini şi ridică fundul, apoi se răsuceşte artistic pe spate şi începe să bubuie cu ambele picioare în acelaşi timp, lovind salteaua puternic cu călcâiele, hohotind încântată de ea.

Se rostogoleşte apoi din patul ei în patul nostru, tot spunându-mi ceva. Eu îmi adun persoana şi o ridic, apoi fug la baie, timp în care vorbesc cu ea, pentru că ea ţipă la mine, unde am îndrăznit să plec? Îi zic că mami face un pipi mic şi vine, ea pare să nu fie de acord cu pauza asta pentru nevoi fiziologice. Mă întorc şi vreau să ne mai iubim un pic, câteodată îmi iese, şi ea e super dulce, o pup pe ochi, pe frunte, pe unde apuc, îi fac declaraţii de dragoste eternă. Alteori nu-mi face onoarea de a mă suporta, ci îmi dă de înţeles că e cazul s-o mai plimb un pic prin casă, e momentul să explorăm altceva decât dormitorul.

O schimb. De cele mai multe ori rezultă un pampers plin la maximum, cred că are vreo 2 kilograme de pipi. Rareori conţine şi numărul doi, dar atunci e foarte agitată în prealabil, semn bun, că nu prea suportă să stea cu acest numărul doi în pampers.

O iau în braţe şi pornim. Ţine o mână la spatele meu, aproape că mă ia de gât. Ochii îi sunt mari, gata să surpindă orice e nou în jur. Îi când invariabil o melodie penibilă de altfel, două versuri pe care le cânt pentru că sunt adevărate şi nu mă plictisesc de ele "Bună dimineaţa, te iubesc, zi de zi de tine mă îndrăgostesc". Pentru că ăsta e adevărul. Mergem la oglindă să ne vedem ce smechere suntem noi două, îşi zâmbeşte frumos, apoi mă împinge cu o latură, semn că vrea să o ţin în faţa mea, să vadă bine.

Mergem la bucătărie. Cu ea în braţe bag pastila în aparatul de cafea, pun miere, amestec. Îmi torn şi apă, mă întorc cu ea, o las un pic în ţarc- doar acolo e în siguranţă- apoi fug după cafea şi apă, le aduc la îndemână. E prea devreme pentru ţarc, ei nu îi place, aşa că o aşez cu mine pe canapea, timp în care butonez telecomanda, căutând ştirile cu vremea- să văd dacă azi o scot în parc.

Îi dau o jucărie, de cele mai multe ori îi captează atenţia pentru 5-10 minute, timp în care eu casc gura la ce se întâmplă pe sticlă şi beau alternativ din licoarea minune şi din paharul cu apă, trăgând cu ochiul la bebeluşă să nu cumva să facă vreo mişcare bruscă şi să mă surpindă cu un zbor spre parchet. Nu de alta, de aterizare mi-e frică, are cumva tendinţa să aterizeze în cap.

Ne pregătim uşor de masa de fructe şi brânzică de la ora 10. La care de vreo cateva zile bune, chiar săptămâni, nu îi mai dau sân, că nu mai vrea dumneaei, fapt pentru care eu răsuflu uşurată, şi beau cafeaua cu maximă încredere că nu agit copilul.

E frumoasă dimineaţa cu bebeluş. Bine, bine, când nu plânge, că am şi varianta cu plânsete (să nu vorbim despre asta acum, dimineaţa asta în care scriu aici a fost una dintre dimineţile cu pace)..

DA, categoric, e frumoasă viaţa cu bebeluş.

Cum se schimbă viaţa femeii după apariţia copilului. Episodul 2

Sunt tentată să încep iar cu somnul...sunt iarăşi după o noapte destul de zbuciumată, deşi iau vitamine şi momentan profit de somnul de dimineaţă al fetiţei şi beau o cafea tare indulcită cu miere care mă face să mă simt mai bine, tot la somn mă gândesc. Dar cred că am fost destul de clară, lipsa somnului mă afectează cel mai mult.

- timp pentru îngrijirea personală: iarăşi, lipseşte cu desăvârşire. Doar dacă ai norocul unei surori care să te cosmetizeze la domiciliu, aşa cum am eu, atunci mai ai şanse să arăţi a om. Circulă legenda femeii cu copil mic care se spală pe cap o dată la o lună, eu mă spăl mai des, după care îl leg în vârful capului într-un coc oribil, pentru că altfel tânăra domnişoară se înfige în el şi nu e bine pentru mine. În rest, alte lucruri de fineţe, nu prea am timp, cum ziceam mai sus, sora cu pricina care îşi face un bine şi mă epilează aşa, din scurt, cu aparatul cu ceară, cu bebeluşa lângă noi, uitându-se curioasă la manevrele făcute de mătuşa ei. Manichiură- nici o şansă. Pedichiură, ce folos?! De pensat mă pensez singură, când chiar e groasă şi arăt urât de tot, prelungesc timpul de baie cu jumătate de minut şi rezolv probelma în linii mari. N-am eu nevoie de nimic, cearcănele tot mai adânci îmi dau o alură de mamă fericită:)
- timp pentru activităţi casnice: nu prea. Abia am timp să spăl vasele ei, să-i fac piureurile, să-i fierb, să-i curăţ baveţicile de plastic!, sa-i bag la spălat hainele ei, prosoapele ei, să i le calc. Spăl şi vasele noastre, câteodată şterg praful în sufragerie, câteodată spăl baia, dar alte curăţenii nu am cum. Doar când e şi domnul tată acasă. Mă chinuiesc să menţin casa cât de cât, am zile când reuşesc, alteori arată ca după război. Şi domnişoara încă nu merge, să vezi atunci distracţie.
- timp pentru gătit: doar pentru ea, aproape zilnic. Pentru mine, mai rar, o supa din aia cu toate ingredientele puse la început şi lăsate să fiarbă la foc mic. Nici p-aia nu reuşesc să o fac mereu.
- timp pentru scris aici: după cum se vede, în ultimele zile populate de muci şi depopulate de taică-su, nu prea am mai avut timp. Şi aş avea ce scrie, pentru că se întâmplă multe lucruri frumoase cu bebeluşa, se dezvoltă minunat, dar întâi scriu ofurile mele de mamă.. voi reveni cu ceea ce e cu adevărat important.

Cum se schimbă viaţa femeii după apariţia copilului. Episodul 1

Sau mai degrabă ce s-a schimbat în viaţa mea după venirea pe lume a bebeluşei:

- somnul. Ştiţi somnul ăla profund, neîntrerupt, fără griji, de concediu sau vacanţă, fără alarme sau lucruri de făcut a doua zi? Când adormi când vrea muşchiul tău, şi te trezeşti tot când vrea muşchiul tău? Ei bine, eu nu mai ştiu cum e. S-a terminat, s-a dus. După somnul ăsta tânjesc cel mai mult, îmi doresc nespus o noapte cu somn neîntrerupt, să mă trezesc singură la ce oră vrea ceasul meu biologic. Cât de rău e? Rău, dar ajungi să te obişnuieşti cu lipsa lui. Nu să-ţi placă, dar să ţi se pară obişnuit. În primele săptămâni după naşterea fetiţei am crezut că o să mor de oboseală. Nu-mi venea să cred ce rău îmi e, cât e de greu şi de solicitant, refuzam să mă supun noii vieţi. Clocotea încă în mine egoismul, nu voiam să renunţ la viaţa mea, la somnul meu mai ales. M-am supus şi nu, n-am murit.

- lenea. Când trebuie să faci ceva, dar nu faci, pentru că poţi să amâni. Pentru că pur şi simplu ţi-e lene- lenea aia ca un viciu, care-ţi toropeşte voinţa, dar e prea dulce ca s-o alungi. Nu mai există aşa ceva. De aici încolo faci lucrurile când poţi, nu când vrei. Ştiţi că circula pe internet o poză cu un bebeluş cu voinţă, care spunea "Eu fac ce vreau, când vreau, dacă mă lasă mama!"?. Vă zic eu, e vrăjeală. De fapt acolo e o mamă care spune "Eu fac ce vreau, când vreau, dacă mă lasă bebeluşul".

- viaţa socială. Nu mai există. Te mai vizitează din când în când prietenele bune, dar tu nu mai eşti ca ele, liberă. Le asculţi poveştile cu interes şi nostalgie, poate chiar nişte invidie. Dacă începi să vorbeşti şi tu, fără să-ţi dai seama aluneci în subiecte bebeluşeşti. Care nu prea au relevanţă decât pentru cei care trec prin asta. Nu prea ai ce altceva să spui, că tu nu prea mai faci altceva.

Medicul care mi-a supravegheat sarcina: Dr. Alina Jugănaru, Medicover

Ca orice gravidă la prima sarcină am acordat o mare importanţă alegerii medicului care să-mi supravegheze sarcina. Întrucât abonamentul plătit de locul de muncă era la Medicover, aceasta era o condiţie destul de importantă, nu chiar principală, dar pe primele locuri. Ştim cu toţii că ar fi trebuit să cotizez dacă ar fi fost la stat, pe verificate (mi s-a bătut un apropo de la obraz, în respectabilul spital Pantelimon, nu, nu Dr Jugănaru, "altcineva" mi-a sugerat).

Am vorbit cu singura colegă de facultate care avea copil la momentul la care am aflat că sunt gravidă (nu am nici acum anturaj de prieteni-colegi cu copii). Ea mi-a recomandat medicul ei, care însă lucra la Sanador, iar dintre prietenele ei, două născuseră în Medicover cu Alina Jugănaru, ambele foarte mulţumite de ea. Am mai întrebat în stânga-dreapta, mi s-a spus că are renume bun. Aşa că mi-am făcut programare şi m-am dus. O tipă tânără, cu alură de copil (genul mignon), simpatică, pe scurt "o mână de om". Mi-a plăcut.

Întrucât în primă fază a trebuit să iau progesteron pentru susţinerea sarcinii, mintea mea proaspăt îngravidită a început cu zecile de mii de întrebări. Dar dacă, dar cum, dar când. Iar când am observat că e foarte greu să găseşti o programare la Alina Jugănaru, m-au cam apucat toate spumele. Uitasem să-i cer numărul de telefon, la fix nu răspundea pentru că mai mereu era în consultaţii, şi nu s-a găsit nimeni să mă informeze că doamna doctor mă va vedea, chiar dacă nu sunt programată. Aşadar, am început un pic cam furtunos, eu nemulţumită că trebuie să iau medicamente şi cu 1000 de întrebări, cred că aş fi avut nevoie de medicul meu personal care să se ocupe numai de mine şi n-ar fi fost suficient:). Am reuşit până la urmă să o găsesc, şi atunci m-am lămurit care e metoda şi reţeta succesului. Orice nelămurire, pac mâna pe telefon şi sms, răspunde în timp ireal. Dacă e urgenţă, la fel, caut unde e şi mă duc. Pentru programare ca la carte, sun fix în ziua când apare programul pe luna următoare şi îmi aleg lejer.
Face gărzi şi în spitalul Pantelimon, unde m-a chemat o singură dată, să-mi pună o perfuzie, că vomitam prea mult. Nu mi-a plăcut spitalul neam, personalul se vaită în gura mare că n-are medicamente, nu-i problemă, cumpăr eu, dar trebuie o atenţie şi la ei, pentru care uită să zică măcar mulţumesc..
Este foarte aglomerată, cred că are muuuulte paciente burtoase (şi nu numai), are zile în care efectiv e extrem de expeditivă, dar se ocupă de toată lumea. E adevărat, în zilele acelea nu-ţi dă timp să întrebi tot ce vrei, dar nu te neglijează, îţi recomandă ce trebuie, e profesionistă, sau aşa a fost în cazul meu. D-asta am preferat mereu să fiu pe consultaţia mea, şi aveam grijă să mă programez în fiecare lună.
Am nimerit-o câteodată, în special dimineaţa pe la prima oră aşa, fără coadă la uşă. Altă viaţă, are timp să zâmbească, să răspundă la multe întrebări.
În legătură cu spitalul ( eu am avut indicaţie de cezariană) nu m-a influenţat în nici un fel, nu a încercat să-mi sugereze unde să mă duc, mi-a zis că ea mă operează în ambele locuri, fără probleme, sunt ambele spitale sigure pentru pacient, dar că în Medicover condiţiile sunt mai bune (observaţie de bun simţ zic eu). Cezariana, deşi la rece, a fost de fapt "la călduţ", aveam contracţii deja.
Recomandă naşterea naturală de felul ei, dar nu în cazurile cu contraindicaţii.
La cezariană m-a tratat foarte bine, am avut încredere în ea, părea că ştie foarte bine ce avea de făcut. A venit la vizită abia a 3-a zi pentru că era de gardă în Pantelimon, dar a dat indicaţii precise personalului medical în legătură cu ce aveam eu de făcut. Operaţia arată bine, s-a cicatrizat frumos, mult mai bine decât mă aşteptam.
Concluzia este că o recomand. Dacă mai fac un copil, tot la ea mă duc.  

O zi din viaţa unei mame de bebeluş de 7 luni jumate. Partea a doua.

După o dimineaţa oribilă cu cel puţin 1 oră de plâns bebeluşesc necontenit, cu zbateri şi refuz de a coopera cu mumă-sa care încearcă să strecoare nişte picături în nas, după o criză de nervi de genul "aşa ceva nu e pentru mine, nu ştiu ce să-i fac, nu mai pot, nu-s bună de mamă că n-am răbdare", revin pe metereze pentru a continua saga mamei de copil de 7 luni jumate. Şefa mea stă momentan în ţarc, unde are bunăvoinţa de a acorda ceva atenţie unor jucării, însă mă aştept să se plictisească de ele din clipă în clipă.

Rămăsesem la prânz. Aşadar, iau prinţesa, o pun pe scaunul ei, o asigur cu centurile, repede înhaţ o baveţică, i-o leg cu dexteritate dupa ceafă, în secunda următoare ea o bagă în gură (sau chiţăie a plâns), eu torn mâncarea în recipientul în care o şi pasez, mai spăl o dată carnea, bag blenderul, insist, să nu rămână bucăţi de carne, mă asigur că nu frige şi nu e nici prea rece. Mă aşez pe scaun lângă ea şi încep să-i îndes linguriţe cu mâncare. Nu zice nu, ba dimpotrivă, comentează dacă basculez prea încet. iar eu ştiu că dacă îi dau prea încet, risc să zică "gata" mai devreme decât de obicei. Se întâmplă rar ca ea să coopereze până la capăt, adică aproximativ 180-200 g de piure legume cu carne sau gălbenuş de ou. De obicei se rezumă la cam 120 g, apoi începe distracţia. Datul peste mână, peste lingură, mâna în gură după mâncarea abia introdusă, ploicica cu mâncare, frecatul la ochi cu mâncare însoţit de urletele aferente... Suntem murdare amândoua, şi scaunul, şi masa, şi peretele, şi gresia de pe jos.

O spăl, când e mai grav o şi schimb. Cu ocazia asta am aflat cât de tare pătează legumele (până în prezent bio, de la mama şi de la tata din grădină), nu le fac faţă cu nimic. În fine, ne mai jucăm puţin şi mai mănâncă nişte sân. Uneori adoarme, alteori nu. După noroc. Dacă e vremea frumoasă şi nu adoarme, o înfofolesc frumos şi plecăm repede-repede spre parc cu căruciorul. Unde iarăşi, dacă am noroc, dau o tură rapid ( 4 km dus întors de parc), cu ea dormind în căruţ, nu am voie să mă opresc să-mi trag sufletul că se trezeşte dumneaei. Dacă nu am noroc, plânge de rupe, trebuie să o iau în ham, îmi rupe spatele, operaţia, (uneori nu stă nici aşa), şi mai împing de căruţ pe o pantă destul de abruptă de la intrarea din parc...Un fel de film de groază aşa.

La 5 suntem înapoi că avem gustarea, adică 50 g de iaurt maxim, că mai mult nu pofteşte. Iaurt de capră, pe ăsta îl tolerează mai bine. Aceeaşi distracţie, de data asta suntem albe. Apoi sân. Apoi marea foială de seară, rareori întreruptă de câte un somn de 50 min maxim. Vrea numai în braţe, dacă dispari să faci un pipi ţipă din toţi rărunchii, vrea jucării noi, poante mai bune ca alea de ieri, vrea în bucătărie, în baie, în hol, în fine, să te plimbi cu ea (când era vremea bună mai aveam aici o ieşire în parc). Nu-i mai place de mumă-sa, dacă vine tati e mai bine, dar tati vrea şi el să se schimbe, să mănânce ceva, ca omul care vine seara acasă. Şi dumneaei se simte părăsită, sedusă şi abandonată, şi mai rău plânge, spre marea disperare a mumă-sii. Într-un final, pe la 8 şi ceva luăm hotărârea că nu se mai poate, la duş cu prinţesa. Şi fac automat pregătirile de baie, uneori cu ea în braţe, la subraţ.

Sunt sigură că deja stârnesc invidii cu viaţa mea în concediu..de ce i-or fi zicând ăştia concediu, că eu una nu mă prind?

Despre baie şi muci de bebelusă într-un episod viitor.