Weekend la Mogoşoaia

Acum două săptămâni am fost la Mogoşoaia, pentru prima oară în viaţă. N-am apucat să vizitez palatul, dar am petrecut timp în parc. Frumos loc, bun pentru copii. Ioana s-a simţit bine, a explorat, a alergat, s-a jucat cu pietre. 

 Apoi a studiat cu interes zidurile (ştiu, poza asta e bună de pus pe uşa de la baie, să înlocuiască "pişăciosul")

 Peisaj frumos, cu grădină îngrijită, lac

 Şi afişe despre evenimentele culturale desfăşurate acolo, concerte, expoziţii de sculptură. Beba îi spuneam eu când era micuţă, d-asta am pozat afişul:

Mergeţi cu copiii, recomand. Aveţi grijă însă să plecaţi de dimineaţă, nu pe căldura de foc. Faceţi poze, cum am făcut şi noi şi alţi nuş câţi proaspăt însurăţei. 

Vestimentaţia Ioanei a fost asigurată de mătuşa ei, salopeta de la Sofiaman, ale căror produse îmi plac mult. Sandalele sunt de la Decathlon, foarte utile şi practice. 

Prea mult, prea greu, prea des.

Am citit cu tristeţe că zilele trecute o fetiţă de clasa a doua s-a aruncat de la balcon pentru că tatăl ei o presa să înveţe matematică, iar ea nu voia. Şi de aici un întreg val de comentarii, care mai de care mai avizat şi semidoct. Nu, nu e normal ca un biet copil să fie atât de stresat din cauza şcolii încât să recurgă la gesturi extreme. Dar eu cred că nu şcoala era problema, ci familia. Esenţa este că mulţi părinţi dau vina pe şcoală când de fapt ei sunt cei care au o relaţie deficitară cu copiii lor. Să îi laşi să facă ce vor, când vor, cum vor, să le îndeplineşti toate mofturile nu înseamnă că eşti un părinte bun. Un copil nu se educă singur. Internetul e plin de idei noi de parenting, sfaturi cum să îţi creşti copilul fără restricţii şi interdicţii. Nu sunt de acord cu severitatea şi stilul barbar de educaţie de care poate am beneficiat mai toţi, erau alte vremuri, ce-i drept. Dar nici extrema cealaltă nu e bună, lipsa totală a unei educaţii, idee care se propovăduieşte din greu.
Omul vrea în permanenţă ce nu are. Oamenii ăştia de acum vor mai puţină carte, mai puţină şcoală, mai puţină informaţie. Eu aş fi vrut să am condiţiile lor. Să am de unde afla, să mă dezvolt intelectual, să citesc sistematizat, sub îndrumarea unei persoane avizate. Din păcate, în afară de părinţii mei , în prima parte a copilăriei nu am fost prea bine îndrumată, şi mi-aş fi dorit foarte mult.

Primii 14 ani din viaţa mea i-am petrecut în mediul rural, tot acolo am făcut şi şcoala. În satul meu există o şcoală unde am fost recent în vizită. A fost modernizată, are termopane, încălzire centrală, fosă septică, parchet, mobilier nou. Condiţiile sunt foarte bune, pe vremea mea stăteam iarna cu căciula în cap şi mănuşile în mâini, ne încălzeam la o sobă de tablă care nu făcea faţă. Toaleta era în fundul curţii, nu vorbesc de un robinet la care să te poţi spăla pe mâini, nu exista aşa ceva. M-am bucurat mult să văd că lucrurile se schimbă, elevii au condiţii din ce în ce mai bune. Există în sat şi vreo doi profesori buni, calificaţi, dedicaţi, chiar dacă nimic nu îi mai încurajează, e norocul copiilor că ei au ales să vină şi să predea acolo. 

Când eram eu elevă la această şcoală, undeva prin anii de după revoluţie, cadrele didactice erau în majoritate necalificate. Nu aveau pregătire, începuseră să se renunţe la acordarea sporurilor acordate pentru zonele defaforizate din mediul rural (unele mai există şi acum, dar din ce în ce mai puţin). Profesorii buni nu mai erau motivaţi să rămână în această şcoală, mai ales având în vedere condiţiile dure. Aşa că noi, elevii, n-aveam ce face decât să ne mulţumim cu cadrele didactice care erau nepregătite şi neinteresate. Nu ne predau nici jumătate din materie, cred că nici eu nu înţelegeau pentru ei ce aveau de predat. Nu făceam orele, luam notele în funcţie de cât de cuminţi şi ascultători eram. N-aveam nici o şansă să promovăm vreun examen în ritmul ăsta, pentru că noi nu învăţam nimic. Singura şansă o aveau copiii cu părinţi mai înstăriţi şi rude la oraş, care îi puteau întreţine în gazdă la oraş, unde aveau acces la o educaţie mult mai bună.
Eu n-am avut sprijinul unor rude bune de la oraş, nici sprijin financiar din partea părinţilor, care nu-şi permiteau cine ştie ce, că mama era casnică şi tata profesor. Norocul meu a fost faptul că tata lucra în comuna vecină, şi cunoştea cadrele didactice de acolo. Când a observat că la şcoala din sat nu se făcea nimic, că nu mi se preda nimic, iar eu ştiam numai ce citeam de una singură, a hotărât să mă transfere la şcoala din comună. Acolo am avut noroc de profesori buni, chiar de unul foarte bun, şi aici mă refer la profesoara de matematică. Da, aş putea să îi reproşez faptul că era un pic cam dură, dar doar aşa reuşea să se impună într-un sat plin de ţigani care veneau la şcoală să se afle în treabă, eventual doar pentru a sfida profesorii şi colegii. De la ea am învăţat matematică, iar la examenul de capacitate am luat 9, 90. Ştia să predea, explica, îşi făcea orele fără excepţie. Până şi ce mai slab elev din clasă ştia ceva matematică, fie că învăţa de frică sau de ruşine, baza o ştia. În acelaşi timp, mergeam la olimpiade, rezolvam probleme din gazeta matematică, mă dezvoltam bine şi mă simţeam deşteaptă. Mă interesa nu numai matematica, îmi plăcea să citesc, să fiu informată. Aş fi vrut să învăţ limbi străine, din păcate nu am avut profesori prea buni la engleză şi franceză, tot ce ştiam prinsesem de la televizor.
Ştiam că toţi cei de la oraş beneficiau de mult mai multe. Profesori mai buni, cărţi, evenimente. Sufeream pentru că nu aveam aceste condiţii. Citeam cât de mult puteam, dar biblioteca şcolii era destul de sărăcuţă şi neactualizată. Voiam să învăţ cât mai mult, şi nu aveam de unde. Nu exista internet, accesul la informaţii era restricţionat, profesorul era foarte important. Dacă el nu era bine informat sau pasionat, nici elevii nu aveau de unde să înveţe.
Îmi pare rău să văd că ce era mai bun în ţara asta se duce naibii, rând pe rând. Şi acest lucru se petrece sub privirile pasive ale majorităţii, ceea ce e trist. Dar şi mai trist este faptul că mulţi dintre noi, influenţaţi de cine ştie ce idei aşa zis "occidentale", încurajăm îndobitocirea poporului român. Ca să nu mai zic că suntem veşnic nemulţumiţi şi puşi pe critică. Şi mă refer aici la noul tren reprezentat de părinţii implicaţi (poate prea implicaţi unde nu trebuie, şi neimplicaţi în educaţia importantă a copilului) care consideră că elevii români sunt constrânşi şi chinuiţi în şcoli, încă de la vârste fragede. Că săracii sunt sufocaţi cu foartă multă materie inutilă în şcoală, că în alte ţări- "alea civilizate"- nu e aşa, că au prea multe teme, prea multe restricţii, prea multe cerinţe.
I-am auzit pe mulţi părinţi revoltaţi de dificultatea exerciţiilor de matematică, de exemplu, care susţineau că "asta e problemă de liceu, domnule, nu de clasa a IV-a". Dragi părinţi, dacă nu înţelegeţi materia şi nu ştiţi să rezolvaţi exerciţiul de clasa a IV-a, nu înseamnă că e imposibil de făcut la vârsta aia, ci cel mai probabil înseamnă că dumneavoastră aveţi lacune. Aşa că în loc să vă revoltaţi, încercaţi să creaţi condiţii copilului Dvs ca măcar el să nu meargă mai departe cu aceleaşi lacune.

Părinţii sunt foarte nemulţumiţi de şcoala românească, critică sistemul şi profesorii, şi cam atât. Ce-i drept, unii mai au şi soluţii, care mai de care mai absurde şi mai imposibil de aplicat în realitatea noastră. Eu nu zic că-i perfect, dar nici aşa de rău! Ce e rău e din cauza multor minţi luminate care au adus schimbări peste schimbări, unele după altele, care mai de care mai rele. 

Ce-aţi vrea, dragi părinţi, să se înveţe în şcoală?Cum ar arăta o programă ideală din punctul Dvs de vedere? Tabla înmulţirii o trecem la liceu? Sau e prea solicitant, eventual direct la facultatea de matematică, să o ştie doar specialiştii în domeniu?
Halal progres. Pe vremuri voiam educaţie, acum ne plângem că-i prea multă. 

Eu una consider că materia asta nu e inutilă, informaţia e foarte importantă, cultura generală e aur. Apreciez un om cu ceva cultură, citit, informat. Din păcate lumea în care trăim nu mai consideră că astea sunt valori. Poate că din punctul ăsta de vedere da, materia din şcoli e inutilă. Trist spre foarte trist, dacă privim în viitor.

Reţete pentru copii de 1 an, sau ce mănâncă Ioana la un an şi 3 luni

Unul dintre avantajele faptului că ne-am mutat la soacra mea este mâncarea. Ioana mănâncă mai bine, mai păcălită, mai din convingere, ia în greutate bine, suntem în grafic. Soacră-mea este foarte preocupată de acest aspect, mai întreabă prin vecinii cu copii mici ce mai fac de mâncare copilului, se inspiră, inventează. Şi tot ea îi găteşte Ioanei, mâncare gustoasă, cu carne în proporţie de 80% de la ţară, de la părinţii mei. Încă pasăm mâncarea, aşa cere clienta, dar suntem pe drumul cel bun, mâine poimâine mănâncă singură fără să facă dezastru în jur, aşa cum se întâmplă acum când decide că e momentul să pună ea mâna pe lingură, pentru că, nu-i aşa, nimeni nu face treaba mai bine ca tine. 

Aşadar meniul Ioanei pe o săptămână arată cam aşa:

- dovlecei umpluţi (curăţaţi de coajă, umpluţi cu carne de pui sau vită tocată, o lingură de orez, sare, ulei de măsline, ceapă, morcov, pătrunjel, roşii). Peste ei pun smântână bio, succesul e garantat.

- pilaf cu pui (carne de pui, ceapă, morcov, orez, sare, ulei de măsline)

- piure de cartof şi carne dată prin blender cu sos (sosul nu trebuie să conţină nimic prăjit)

- supă de găluşti (ceapă, morcov, ţelină, păstârnac, supă de pui şi găluşti din ou şi griş)

- mâncare de fasole verde cu vită sau pui(ceapă, morcov, ţelină, păstârnac, fasole verde, sare, ulei de măsline, roşie)

- peşte cu brocolli şi conopidă la aparat de gătit cu aburi, ulei de măsline şi sare (combinaţie foarte bună, merge şi fiert) sau

- peşte cu un cartof şi un morcov, cu puţin ulei de măsline

- omletă dintr-un ou cu brânză şi sare, în tigaie, copt, fără ulei (nu e bună nici un fel de afumătură pentru cei mici)

- mâncare de conopidă şi dovlecel (ceapă, morcov, ţelină, păstârnac, dovlecel, conopidă şi brocolli, un cartof, o roşie)

- spanac cu carne sau ou ( ceapă, morcov, ţelină, păstârnac, spanac opărit, roşie, sare, ulei de măsline- spanacul nu se fierbe, pentru că pierde prorietăţile). 

Să nu uit. Pătrunjel verde pe unde merge combinat. Foarte bun şi plin de vitamine. 

Peste tot ulei de măsline. Nimic prăjit, nu carne de porc până la 3 ani cel puţin. Încă nu mănâncă două feluri de mâncare, mai acceptă uneori câteva linguriţe de supă după masă. 

Câteodată mănâncă pâine, făcută în casă din făină întegrală. 

Mâncarea Ioanei e atât de gustoasă, încât de multe ori eu mănânc ce rămâne, sau în timp ce-i dau, mai scap şi la mine câteva linguriţe. Nu de alta, dar să o conving că e foarte bun. 

Voi ce le mai gătiţi copiilor?  

Educaţia sexuală în şcoală pe vremea lui mandea. Gina Aspirina

Observ că e nebunie pe internet cu educaţia asta sexuală. Ba că în loc de religie, ba că avem nevoie ca de aer de acest opţional că stăm rău în statistici la adolescente gravide, copii abandonaţi la naştere, boli cu transmitere sexuală. Nu înţeleg de ce lumea are impresia că educaţia sexuală şi religia se exclud automat una pe cealaltă, aşa cum reiese automat din mai toate comentariile. Despre punctul meu subiectiv de vedere cu privire la religia în şcoli am scris aici. Cât despre educaţia sexuală, scriu din proprie experienţă, aşa cum mi s-a "predat" mie când eram elevă de liceu. 

"Opţionalul" de educaţie sexuală ni s-a făcut în decursul a 3 ore mari şi late de dirigenţie, în clasa a IX-a. "Profesoară" ne-a fost asistenta şcolii, pe numele ei Gina, cunoscută în rândul elevilor cu numele de Gina-aspirina sau Ginuţa-pastiluţa. Gina era cea care ne viza scutirile şi ne scutura dacă veneam cu falsuri grosolane(au existat cazuri). Nu-i plăcea femeii să fie luată de proastă, o înţeleg. Tot ea ne dădea scutiri în caz de nevoie (dismenoree sau IACRS, faimoasele diagnostice ale adolescenţei mele). Per total, o femeie mişto. Cool, cum s-ar zice (nu mai ştiu dacă mai e la modă să foloseşti cuvântul ăsta). 

Bun, deci vine Gina la un colectiv de 29 de fete şi un băiat. Trimite băiatul la plimbare, informându-l că el va fi şcolit separat. Şi pe diriga a scos-o afară, cred că s-a bazat e faptul că ea era deja pusă la curent cu subiectul. Şi-ncepe Gina prezentarea, cum trebuie, cu elementele de anatomie. Ne-a făcut o trecere în revistă, pe principiul "sunteţi fete deştepte, ştiu că ştiţi, eu doar vă aduc aminte", că doar în clasa a VII-a am făcut cu toţii anatomie. Ne-a explicat pe înţelesul nostru, ba un desen în caz de nevoie, cu multe anecdote presărate printre informaţiile tehnice. Atmosfera era destinsă, absolut toate o urmăream cu interes. A trecut apoi la partea cu actul sexual în sine, ce presupune, de câte feluri e, şi mai ales ce consecinţe are. Cum rămâne o fată însărcinată, şi ce mituri există. Ne-a lămurit apoi cu contracepţia, fără să ne mintă:"Sută la sută, fetelor, e doar abstinenţa. Restul toate mai dau rateuri." Ne-a explicat metoda calendarului, pe care nu ne-a recomandat-o, dar am ştiut de existenţa ei. A urmat majoritatea metodelor contraceptive, cu plusuri şi minusuri. Că "prezervativul e sfânt", dacă vrem să ne protejăm şi de altceva decât de o sarcină nedorită. 

Şi abia atunci a început adevărata şcolire, instruirea împotriva bolilor cu transmitere sexuală. Căci "bolile, fetele mele, circulă din (....) în (....)". Odată luată boala, ambii parteneri trebuie să se trateze (asta dacă nu-s mai mulţi implicaţi în acelaşi timp). Că oamenii nu recunosc că au BTS, şi le răspândesc de zor (bărbaţii zic că ei se spală mereu, sunt "curaţi", cum să aibă ei ceva?! Da, dar tot ei cred că-s şmecheri dacă nu folosesc prezervativ...). Că mai ales bărbaţii răspândesc bolile, ei fiind sensibili doar la unele dintre ele, în rest sunt purtători. Iar noi, femeile, proastele, dăm din colţ în colţ şi nu vrem să refuzăm bietului bărbat plăcerea, obligându-l să folosească prezervativul. Şi suferim degeaba, ne tratăm, dar incomplet, prin urmare nu ne vindecăm, ba dăm şi la alte surate, prin intermediul aceloraşi bărbaţi frecventaţi. Ne-a explicat în ce constau principalele BTS. Pe mine personal m-a marcat cuvântul "conopidă", cu referire la ce pot devolta femeile. 

N-a insistat pe partea cu "când" şi "de ce". Ne-a zis doar că trebuie să facem în aşa fel să fie bine şi pentru noi, că trăim într-o lume plină de prejudecăţi şi că nu trebuie să ne complacem în situaţii care ne fac pe noi femeile să ne simţim prost. Că doar suntem fete deştepte şi citite. 

După aşa instruire, am ieşit tobă de carte. La propriu. Poate m-a impresionat un pic prea tare discursul ei plastic, dar m-a ţinut de partea sănătoasă a baricadei. Am fost informată corect şi am reuşit să evit şi BTS-uri, şi sarcini nedorite, şi avorturi şi alte traume de mai ştiu eu ce gen. 

Da, categoric, e nevoie de educaţie sexuală în şcoli. Dar nu opţional, nu e cazul. Aşa cum am avut noi, consider că a fost ideal, Gina ne-a menţinut atenţia trează şi ne-a sintetizat informaţia în aşa fel încât să se şi lipească de noi ceva. Ne-a amuzat, ne-a deschis ochii, ne-a informat. Mai departe, fiecare a făcut cum a tăiat-o capul, dar nu a putut niciodată să spună că din neinformare a păţit cutare sau cutare. 

Dacă n-aveţi o Gina aspirina în şcoala sau liceul unde merg copii Dvs, să vă cumpăraţi, că face toţi banii. 

P.S. "Mandea" din titlu e furat de la o prietenă care-l foloseşte în mod constant. Înseamnă persoana care vorbeşte, adicătelea eu, şi provine din limba ţigănească (ştiu că doar am căutat, habar n-aveam ce înseamnă, dar sună bine:D).

Aventuri de la locul de joacă. Episodul V. Mamele

Mamele de la locul de joacă ar putea reprezenta subiectul unui roman de succes. În fiecare zi reprezintă sursă de inspiraţie pentru mine, dacă aş sta să notez tot ce debitează dânsele. Că dacă tot stau cu orele pe la locurile de joacă, nu pot să-mi bag dopuri în urechi, deşi de multe ori mă simt foarte tentată. Sunt câteva, puţine ce-i drept, vreo 3 la număr, pe care le plac. Pur şi simplu îmi sunt simpatice, nu le-am auzit niciodată spunând nimic deplasat copiilor lor, nu-i sufocă, dar nici nu-i ignoră. Spun "bună ziua" şi "la revedere" când vin şi pleacă din parc, răspund la salut. Nu cară după ele pufuleţi. Nu-şi expun viaţa pe tavă, şi în acelaşi timp pot purta o conversaţie decentă dacă e cazul. Şi, surprinzător sau nu, şi copiii lor îmi sunt simpatici.
Îmi mai sunt simpatici şi alţi copii. Mai toţi, de fapt. Câţiva sunt atât de prost-crescuţi, încât am alergie la ei, oricât mi-aş spune că sunt copii, la urma urmei. Dar în majoritatea cazurilor îmi sunt simpatici copiii de la locul de joacă, chiar dacă pe mamele lor nu prea le agreez.
Ştiu că eu nu sunt cea mai sociabilă persoană din lume. Nu leg prietenii cu uşurinţă, pe de altă parte prieteniile pe care le-am legat până acum s-au dovedit a fi solide şi foarte solide. Nu-mi place să vorbesc discuţii, sunt tăcută în special în prezenţa unor persoane necunoscute. Nu mă aştept ca la locurile de joacă să mă împrietenesc la cataramă cu mămicile. Cu toate astea nu mă aşteptam nici să fiu atât de puţin tolerantă în ceea ce le priveşte. Le observ comportamentul şi în sinea mea le judec aspru, propunându-mi în acelaşi timp să nu fiu lupul moralist şi să greşesc şi eu la fel cu copilul meu.
Să-mi susţin aşadar afirmaţiile cu nişte exemple concrete:
- Nu salută. Se uită la mine, eu le salut, ele nu răspund, deşi de 3 luni de zile ne vedem aproape zilnic la locurile de joacă, copiii noştri se joacă împreună.
- Dacă îndrăzneşti să le refuzi pufuleţii sau covrigii sau alte minuni cu care-şi îndoapă ele copiii la locul de joacă, te tratează de parcă le-ai fi înjurat. Oricât de politicos le-aş vorbi, ele automat sunt jignite, iar eu sunt o ciudată.
- Fumează. Acolo în parc, în nasul copchiilor lor, dar şi al copilului meu. Mai rău, sting ţigara pe jos, cu piciorul, şi acolo lasă chiştocul.
- O fetiţă de aproximativ 3 ani cu mama ei în parc. Mama la cafeaua şi ţigara de dimineaţă, cu o altă prietenă, discută de zor. Mă rog, bârfeau ar fi mai corect. Fetiţa, tare drăgălaşă, o roagă pe mă-sa să-i facă baloane. Mă-sa (ca să nu zic altfel), extrem de indignată că e deranjată, o goneşte: "Du-te, lasă-mă în pace cu prostiile tale, du-te şi te joacă". Fetiţa insistă, zice că ea nu ştie să facă baloane, spre marea indignare a mamei, care-i zice să-şi facă singură să o lase în pace pe ea că are treabă (da, să bârfească ). Fetiţa ia baloanele şi suflă. Moment în care mumă-sa începe să urle ca la balamuc" Dispari de-aici imediat! Dispari să nu te văd în ochi! Nu vezi că mă faci totuna pe pantaloni?!!" Într-adevăr. pantalonii mamei fashion erau albi ca zăpada, era mare păcat de ei, îi strica fetiţa ţinuta pe care o etala în cartier, la locul de joacă.. Unele-s "doamne" oricând şi oriunde.
- O fetiţă de 1 an şi 3 luni. "De ce, mami, nu te duci la copii?? Haide, du-te şi tu la ei, joacă-te cu ei. Dar nu sta acolo mami, dincolo. Haide, mă, mamă, joacă-te cu ei, ce, te mănâncă?!" Apoi către mine "Nu ştiu de ce e aşa bleagă, când o scot afară toţi copiii aleargă, se joacă, ea stă după fustele mele. Hai, mama, gata, hai în casă că nu meriţi sa te scot afară la copii, nu apreciezi." Ce naiba să mai zici???
- O fetiţă de 1 an şi o lună. "Sof, mamă, nu lua din mână copilului. Sof, n-ai înţeles că nu-i al tău, n-ai voie. Sof, să nu cumva să te duci acolo că-ţi arăt eu ţie. Sof, lasă aia jos din mână că te pleznesc. Sof în sus", Sof în jos, Nu în sus, nu în jos
- O altă mamă încerca să-i schimbe pampersul fetiţei de 1 an în cărucior. Fetiţa se foia (nu era nimic în comparaţie cu foiala Ioanei), dar să zicem că îi îngreuna treaba. Mama se apucă să trântească:"Stai şi tu locului că te pleznesc. Lasă-mă să-ţi pun pampersul. Băi frate, dacă nu-mi vine să dau cu tine de pământ!" Păi dacă ea aşa face în public, acasă sunt convinsă că-şi iese din pepeni şi mai rău.
Şi eu am zile grele, zile şi mai grele, uneori mă simt depăşită de situaţie, la capătul puterilor, obosită, nervoasă, irascibilă. Nu e uşor să faci zilnic acelaşi lucru, să încerci să schimbi pampersul unui bebeluş care nu are stare, să-l schimbi în timp ce el te aleargă prin casă, să-i dai să mănânce când el strânge gura sau scuipă mâncarea, deşi n-a mâncat mai nimic toată ziua.. Îţi trebuie o răbdare imensă cu un copil mic, şi, din momentul în care ai devenit părinte, eşti automat privat de anumite drepturi pe care le aveai înainte, printre care şi dreptul de a nu avea răbdare cu copilul tău. Nu mai zic de hormonii care, colac peste pupăză, se bagă şi ei în seamă şi nu în tabăra ta.
Dar mamele astea nu cred că-s victimele hormonilor. Nu cred că fac crize din cauză de baby blues sau post partum. Aşa au fost educate şi ele, şi aşa vor da mai departe, fără nici cea mai mică preocupare de a îmbunătăţi ceva pe drum. 

Ce mai face Ioana. Un an şi două luni

Am ajuns la punctul ăla în care ea înţelege tot ce spun eu, dar eu nu o înţeleg pe ea mereu. Credeam că va mai dura ceva până să ajungem în stadiul ăsta, dar well, suntem deja aici.

Dimineaţa, după ce îi schimb pampersul, o rog să-l ducă la coşul de gunoi de pe hol. Îndeplineşte de fiecare dată sarcina cu exactitate, apoi bate din palme, ştiind că urmează să o felicit cu un bravo. Azi am remarcat că a dus un teanc de pamperşi noi şi i-a îndesat în acelaşi coş (treabă făcută pe ascuns, deci are şi iniţiativă). 

Tot pe ascuns duce diverse obiecte în maşina de spălat. Cărţi, maşinuţe, absorbante, plinta de la parchetul din hol. Uneori îşi duce şi hainele. Chiar şi papucii de casă ai lui taică-su

Ştie să ceară. Arată cu degetul, dacă nu te prinzi insistă, ţipă, plânge. Într-un final mă prind, dar îmi ia ceva. Astăzi a vrut să-i pornesc o jucărie cu pinguini care merg pe o scară, apoi alunecă pe nişte şine. Pinguini pe care tot ea îi rătăcise demult. I-am spus că nu avem pinguini, că nu ştiu unde sunt. Peste câteva minute, mă cheamă din hol. Îmi arata o cutie de depozitare. Mă uit în ea, într-un compartiment mic, unde nu ajungea ea, trona un pinguin. Mânca-o-ar mama de deşteaptă. 

Altădată eram în parc. Era nervoasă, se trezise la 6 jumate, mă călărise la propriu şi la figurat de-mi venea să fug de acasă. Colac peste pupăză, s-a apucat să-şi scoată sandalele din picioare- mi-a pus capac, desculţă nu mai alerga pe la locul de joacă. Acasă am văzut că ea, micuţa, îşi arunca sandalele pentru că avea o bubă acolo. Eu nu înţeleg, că ea ştie să arate. 

Dacă vrea afară, îşi pune pălăria în cap, se duce la uşa de la intrare, îmi aduce balerinii, unul câte unu. Degetul e la putere, la fel şi interjecţiile. 

Se agaţă de masa de la bucătărie şi trage tot ce apucă de pe ea. Ieri a tras cana de cafea. Pe telefonul meu. Apoi şi-a lins încântată mâinile. Tot ieri am mancat amândouă omletă cu ciuperci. Ciupercile nu sunt încă în meniul ei, dar a insistat (i-am dat părţile mai neciupercoase). Am stat amândouă, ca fetele, la masă, eu îi dădeam ei în mână, ea mă hrănea şi pe mine. O generoasă. 

Vorbim zilnic la telefon cu mamaia de la ţară. Uneori o pun pe difuzor, mamaie bu (îi spunem aşa ca să o diferenţiem, a vrut şi ea să fie tot mamaie, nu bunică, aşa că am ajuns la compromisul de "mamaie bu") o întreabă mereu, unde-i mami- arată cu degetul la mine- unde-i mamaie bu- arată la telefon. Când a întrebat-o unde e Ioana, a arătat cu degetul în aer, apoi a plecat din dormitor. Ce ştie ea, îmi zic în mintea mea. Ies să văd ce face: Ioana era în hol, la oglindă, arăta cu degetul unde e Ioana. Na, mamaie bu, că n-ai încuiat-o nici de data asta. 

Se ascunde după perdea şi iese râzând, spunând :"Baaaa!"Ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, se ascunde ea, apoi eu, ea mă găseşte, râde în hohote, chiuie, ţipă. Când îi schimb pampersul, îşi pune tălpile pe ochi, şi face bau. 

Dansează. Ridică ambele mâini deasupra capului, şi dă din degete de parcă le-ar pocni. Când nu e muzică şi ridică mâinile e semn că vrea să asculte Boroboaţă, cântecul ei preferat. 

Caută joacă mereu. Îi sticlesc ochii în cap, îi mijeşte a râs, pregătită mereu de ceva nou. Se urcă în cârca mea, plescăie din limbă ca un cal, îmi vâră degetele în ochi, mă trage de urechi.
Nu ştiu ce înălţime sau greutate mai are, că n-am mai fost de ceva timp la medic, trebuie să remediez situaţia. Se mai urcă ea singură pe cantar, arată cam 9,400, îmbracată, împampersată şi cam foită, deci nu ştiu cât e de realist.
Are 8 dinţi şi 4 măsele. Zice mama doar când nu sunt eu acolo, uneori tata, aiaiaiaiai, ba şi multe alte vocale. Nu face la oliţă, dar ştie ce e aia. O mai pune pe cap, mai bagă picioarele în ea. Merge singură de la 1 an, 1 lună şi două săptămâni. Mănâncă mai de toate, în afară de mămăligă, care nu-i place deloc.
Aştept cu mare interes caninii, înţărcarea şi ce-o mai fi să fie.

Ce facem când copilul se opăreşte la fund, sau remedii contra iritaţiei de scutec

În mai bine de un an şi două luni de când tot şterg şi cremuiesc fund de bebeluşă, am trecut prin experienţa neplăcută din titlu o singură dată, iritaţia însoţind un episod diareic datorat, cel mai probabil, erupţiei dentare. S-a întâmplat acum vreo lună jumate, Ioana plângea de mama focului şi eu nu ştiam de ce, deşi micuţa se ţinea de pampers, arătându-mi sursa durerii. Într-un final mi-am dat seama, fund roşu-roşu, prima oară pe ecrane, ce mă fac?!

La sfatul părinţilor mei, am dat fuga la farmacie şi am cumpărat faimosul şi românescul Nidoflor:

Old school, cum se zice pe englezeşte. Cu un pic de antibiotic, merge la copiii mici. Am dat 10 lei pe el, până seara roşeaţa s-a estompat, Ioana nu mai părea să fie deranjată de fiecare pipi. După două zile de aplicat (recunosc că am dat de vreo 5 ori pe zi, mai mult decât scria la indicaţii), Ioana s-a vindecat. La câteva zile, episodul s-a repetat (la fel, însoţind o diaree nejustificată de alimentaţie, care a durat prea puţin ca să fie virală). Am folosit din nou Nidoflor, dar şi faimosul Sudocrem, pe care i-l recomandase cineva soacrei mele, că ea a dat fuga la farmacie şi l-a luat. 16 lei la noi la colţ, pe site la Bebetei bineînţeles mai ieftin, 14,5: 

Bun şi Sudocrem. Deşi cred că dacă ar fi ceva foarte serios, aş alterna cele două creme. Bineînţeles, copilul lăsat cât mai mult în fundul gol, fără pampers, cu tot riscul de accidente (să nu-mi ziceţi că n-aţi vrea să vă sporiţi şansele de a câştiga la loto)

Menţionez că până la episodul relatat mai sus Ioana nu s-a opărit niciodată (adică mai elevat vorbit, nu s-a iritat niciodată în zona scutecului, n-a făcut eritem fesier etc.). Voi folosi în continuare termenul popular de opăreală, pe care îl cunoaşte toată lumea. Poate că am greşit, dar nu am obişnuit să o spăl la fund după fiecare "treabă mare". În primul rând pentru că îmi era greu să o ţin, în al doilea rând pentru că se întâmpla des acest no.2, în al treilea rând pentru că aşa mi-au arătat în maternitate. Am folosit şerveţele umede, am aplicat cremă la fiecare schimbare a scutecului, toate bune şi frumoase. Acum am schimbat metoda, o mai spăl, no. 2 e mai rar, eu sunt mai zdravănă, mi-e frică de opăreală ca de naiba (plângea micuţa rău, cred că era o durere foarte nesuferită) şi nu în ultimă instanţă sub imperiul reportajelor de la televiziune privind toxicitatea şerveţelelor umede de pe piaţă. Le-am rărit pe acestea din urmă, tot mai folosesc din când în când, dar mai cu zgârcenie. 

La început, am folosit pentru întreţinere Bepanthen, care e bun, dar destul de scump, 37,5 lei la Bebetei, în alte părţi poate ajunge la 50 de lei:

Ulterior mi s-a spus că se foloseşte doar în cazuri de iritaţie, şi mi s-a recomandat o cremă de la Weleda, 25 lei: 

E bună în general pentru întreţinere, intră bine în piele, miros plăcut, dar nu face minuni. Doar pentru întreţinere, la moment de criză nu prea ajută. 

Aş mai putea să recomand o cremă bună, la un preţ foarte bun. E vorba de crema celor de la Farmec, Petrini. Costă 7,5 lei la Bebetei: 

Nu am folosit-o regulat pentru zona scutecului, pentru că are o consistenţă păstoasă, intră un pic mai greu în piele. Dar o recomand cu căldură pentru că şi-a dovedit eficacitatea în cazul unei iritaţii care îi apăruse Ioanei pe mâini. Pediatra ne-a recomandat să dăm regulat cu orice cremă hidratantă, îi dădeam cu Weleda, cu ulei, etc, nu dispărea. Am aplicat Petrini de vreo 3 ori şi iritaţia a dispărut complet. A mai apărut ulterior la nivelul picioarelor (se datora deshidratării pielii), din nou am apelat la Petrini, şi-a făcut treaba. 

De remedii naturiste nu ştiu ce să zic, eram în moment de criză şi nu am avut răbdare să le încerc, pentru că de obicei rezultatul nu e atât de rapid. De obicei sunt adepta remediilor naturiste, dar cu un copil plângând, mai greu.
Oricum, e important să-i urmărim şi să îi îngrijim cu atenţie, mai ales că zona scutecului este sensibilă şi se vindecă mai greu tocmai din cauza umezelii din pampers. Iar disconfortul copilului în cazul în care se opăreşte este destul de mare, mai bine evităm decât să tratăm.

Aventuri de la locul de joacă. Episodul IV.

Mi-am dat seama azi dimineaţă, în timp ce mă plimbam cu Ioana prin cartier, că am început seria aventurilor fără a descrie şi decorul în care au loc. Locurile astea de joacă le ştiţi cu toţii, în toate cartierele, mai multe sau mai puţine, după cum vă e norocul şi primarul arondat. Un spaţiu îngrădit, cu covor special pe jos (ăla e bun, dacă e să cadă copilul, amortizează fără probleme), câteva bănci pe margine, câteva coşuri de gunoi, câteva leagăne- dacă aveţi noroc măcar 1 leagăn cu chiloţel pentru copii mici- nişte căluţi, motociclete, broscuţe pe arc, un tobogan mai înalt sau mai scund, după inspiraţie, eventual alte elemente de decor. Cam asta e baza comună. Toate acestea cumpărate din bani publici, în urma unor licitaţii, mai mult ca sigur la suprapreţ şi care au îmbogaţit nişte firme "cinstite" care sunt înrudite cu anumiţi oameni care lucrează pe la primării sau prin politică (sau tot aia). Dar asta este altă poveste. 

În toate locurile astea de joacă se face curăţenie zilnic. La mine în zonă vine o tanti care are hands free şi vorbeşte într-una la telefon, e dotată cu un măturoi din ăla de pe vremea lui Pasvante, mătură cu sârg şi adună toată mizeria de pe jos. Problema e că acţiunea asta se desfăşoară nu mai devreme de ora 9 jumătate, iar de când cu căldura asta, copiii ar trebui aduşi mai de dimineaţă, pentru că la 11 deja arde soarele şi nu mai e chip să stai într-un loc de joacă fără umbră, cum e cel pe care-l frecventăm noi de obicei. Deci pe la 9 când ajung eu cu Ioana locul de joacă e încă nemăturat. Peisajul care ne întâmpină e aproape apocaliptic, cel puţin din perspectiva unei mame de copil mic, care se mai târăşte câteodată pe jos, de-a buşilea, care mai adună obiecte şi poate le şi bagă în gură (Ioana s-a dezbărat de obiceiurile de mai sus în 99% din cazuri, dar rămân excepţiile..). Aşadar, lângă toate leagănele pentru copii mai mari, pe o rază de 1 metru, coji de seminţe. Azi am remarcat că ne-am ajuns, nu mai sunt la modă cojile de floarea soarelui, e un nou trend cu seminţele de dovleac. Aceleaşi coji lângă fiecare bancă, fără excepţie. Din loc în loc, grupate parcă, mucuri de ţigară. Cutii de bere, azi am văzut şi sticle, lăsate binemersi lângă băncuţe. Pufuleţi striviţi, sticksuri, covrigei. Şi ambalajele lor, toate, cu excepţia celor care au fost luate de vânt eventual, şi duse în stradă. Aaaaa, era să uit de rahatul de câine. Ăsta, ştiţi vorba aia, moţ. 

Nu vreau să comentez despre educaţia oamenilor, m-aş umple de spume în timp ce aş tasta. Mă întreb doar de ce au mai dat banii pe pubele alea, pe coşurile de gunoi, că frumoase nu sunt, să zici că au funcţie estetică, de băgat în seamă nu le bagă nimeni, zac săracele goale şi ignorate de toţi. De banii ăia mai luau nişte măturoaie. 

Prima tunsoare

Acum o săptămână am tuns-o prima oară pe Ioana. Bebeluşeşte, adică 0, cu maşina de tuns, acasă. Am tuns-o, adică taică-su, în timp ce ea se smiorcăia în braţe la mamaie şi eu încercam fără succes să-i distrag atenţia. Nu cred că a plâns pentru că îşi dădea seama ce se întâmplă şi nu voia să renunţe la păr, ci pentru că maşina aia făcea ceva zgomot şi o speria. Mai plânge câteodată şi când o clătim cu duşul la baie, câteodată e grav, ca din gură de şarpe. Cam aşa a fost şi atunci, supărare mare. N-am vorbit despre tunsoare în prezenţa ei, să nu cumva să înţeleagă şi să o întristez (sunt încă la punctul în care mă mir mereu când îmi dau seama cât de multe înţelege copilul ăsta de un an şi două luni, m-aştept mâine-poimâine să râdă la bancuri cu Bulă). Şi-a pus mâinile în cap în zilele care au urmat, şi-a dat seama că părul nu mai are aceeaşi dimensiune, uneori mai avea obiceiul de a se trage de el. Dar nu a fost o tragedie, e cald afară, fetiţa transpira foarte tare, nu-mi pare deloc rău că am tuns-o. 

Ioana s-a născut cu mult păr. Era brunetă în primele zile, avea ca o urmă de pălărie rotundă unde era ceva mai rar, dar ulterior s-a îndesit şi acolo. Acum, înainte de prima tunsoare adevărată, avea cârlionţi. Zic adevărată pentru că de pe la 8 luni i-a băgat taică-su (acelaşi) foarfecele în păr, în breton că-i dădea în ochi, apoi a mai aranjat nişte moaţe de după urechi. Înainte de moţ, că nu se putea altfel, 

E frumoasă fii-mea şi tunsă chilug, fără nici un fel de păreri de rău pentru părul care creşte foarte repede. Dar mamele din parc au reacţionat. De ce am tuns-o? Ăăăăăăăăăă, da de ce, tu, ce-avea? Alta mi-a zis că nici n-a recunoscut-o pe Ioana, rău am făcut că nu i-am lăsat fetei părul. Şi de ce i-am pus căciula aia de bebeluş? (se referea la o tichiuţă subţire, pe care i-am pus-o în prima zi după tunsoare, când bătea vântul şi îmi era frică să nu răcească). 

Vorbim aici despre o fetiţă de 1 an şi două luni. Nu despre vreo piţipoancă vedetă care şi-a schimbat look-ul renunţând la podoaba capilară, ci despre un copil mic. Nu simt nevoia să o încarc pe Ioana cu eu mai ştiu ce complexe de-ale mele din copilărie, sau să consider că o căciulă e prea de bebeluşi. Încă nu e cazul de modă, va avea ea toată viaţa la dispoziţie să hotărască cum se va îmbrăca, ce fel îşi va purta părul.
Ştiţi copiii ăia care râd unii de alţii că s-au tuns sau că sunt îmbrăcaţi nu ştiu cum? De la părinţi li se trage, că altfel n-ar avea ei treaba cu convenţii din astea. E rezultatul educaţiei şi al ideilor pe care părinţii le lasă moştenire copiilor. 

Ioana e bine, e fericită, nu mai transpiră atât de mult în ceafă, părul îi va creşte uniform. Poartă pălărie, nu pentru că mi-ar fi jenă de felul în care are fetiţa mea tunsă 0, ci pentru că nu vreau să facă insolaţie

Cosmetice pentru bebeluşi. Alegerea gelului de duş

Una dintre cele mai mari dileme pe care le-am avut după naşterea Ioanei a fost aceea a alegerii unei game de produse potrivite pentru îngrijirea bebeluşilor. Magazinele sunt pline de tot felul de produse de la diverşi producători, pentru toate buzunarele. Însă de multe ori proaspetele mămici şi dorinţa lor de a oferi cei mai bun micului membru al familiei devin ţinta strategiilor de marketing ale producătorilor de cosmetice. 

Încă din maternitate am fost asaltată de diverse persoane care împărţeau mostre cu produse de îngrijire pentru bebeluşi. Cel mai probabil aceştia aveau permisiunea celor de la spitalul Medicover, în maternitatea căruia am născut-o pe Ioana. Am plecat aşadar de acolo cu o sacoşă pline de mostre de la diverşi producători, mostre pe care le-am folosit şi care m-au îndemnat în primă fază să aleg un anumit produs. 

Pentru că la noi e bine înrădăcinată zicala "Câţi bani dai, atâta face", şi pentru că da, şi eu vreau ce e mai bun pentru copilul meu, am acordat atenţie în special produselor cu preţuri mari. Am cumpărat şi folosit diverse produse până în momentul de faţă, când mi-am format o părere despre majoritatea şi am ajuns la concluzia că zicala de mai sus nu se aplică întotdeauna, pentru că în majoritatea cazurilor noi plătim mai mult nu pentru calitatea superioară, ci pentru renumele firmei producătoare, şi implicit pentru publicitate. 

Iniţial am folosit ca gel de duş şi şampon produsul pe care îl aveau în maternitate şi cu care îi spălau acolo pe bebeluşi, gelul pentru corp şi păr de la Nivea. Preţ decent, 10,5 lei, 250 ml, uşor de folosit, miros plăcut, textură fină: 

Mergând apoi prin magazine, am descoperit alte produse, la preţ dublu, chiar şi triplu, şi am hotărât să le încerc şi pe acelea, fiind mai scumpe ar fi trebuit să fie şi mai calitative. După ce am încercat o gamă variată de produse, într-un final m-am hotărât la produsul de la Klorane, pentru corp şi păr, miros deosebit, textură plăcută, preţ pe măsură: 43,5 lei 500 ml:

 L-am folosit câteva luni bune, am fost foarte mulţumită, până când m-am răzgândit. Într-o zi am rugat-o pe cumnata mea care locuieşte în apropierea magazinului Bebetei să îmi cumpere ea un flacon, ştiind diferenţele mari de preţuri de pe piaţă. După vreo 3 zile, Ioanei i-a apărut pe corp o eczemă. O dădeam cu cremă, o spălam în fiecare seară, dar eczema se răspândea. Eram gata să mergem cu ea la doctor, să vedem ce se întâmplă. Întâmplător seara, în timp ce stăteam pe toaletă şi citeam ca de obicei etichetele produselor din baie, mi-am dat seama de gafa pe care o făcusem. Folosisem în tot acest timp un alt produs. Mi se păruse mie ceva schimbat la el, arăta identic cu cel folosit până atunci, doar că nu avea pompiţă. Ăsta era doar şampon:

O spălasem în tot acest timp cu şampon pe tot corpul. De aceea îi apăruse Ioanei acea eczemă pe corp. Am remediat situaţia, soţul a cumpărat imediat gelul de duş Nivea de mai sus, în câteva zile eczema Ioanei dispăruse. Însă episodul ăsta m-a pus pe gânduri. Chiar dacă eu greşisem, spălasem copilul cu şampon în loc de gel de duş, cât de nociv este acest produs pentru piele, prin urmare şi pentru scalp? Vorbim totuşi despre un produs pentru bebeluşi, care ar trebui să conţină cât mai puţine chimicale, sau cel puţin chimicale mai puţin agresive faţă de pielea sensibilă a acestora. M-am hotărât imediat să renunţ la produsele acestea, am revenit la Nivea. 

Am încercat şi un produs ieftin, pentru a mă convinge a nu ştiu câta oară de puterea reclamei. Gelul de duş şi şampon pentru copii de la Teo bebe, la preţul de 6,5 lei, 400 ml. Sunt foarte mulţumită de el, l-am folosit fără probleme. 

Mi-ar plăcea totuşi să folosesc produse cu ingrediente naturale 100%, în special pentru Ioana. Din păcate nu am găsit până în prezent un asemenea producător pentru bebeluşi. Caut în continuare, înţeleg că problema principală cu ingredientele naturale este că unele dintre ele au potenţial alergenic mare, şi nu sunt recomandate bebeluşilor. Până atunci folosesc în continuare cele două geluri de duş menţionate mai sus, Nivea şi Teobebe, de care sunt deocamdată mulţumită şi pe care le recomand. 

Preţurile menţionate sunt cele practicate de Bebetei. Pozele sunt de pe site-ul lor şi al celor de la emag.