Thursday, October 29, 2015

Și despre ce mai zice Ioana

Îmi doresc mult să ajungem la punctul în care Ioana să-mi spună în cuvinte ce vrea, ce o doare, cum să o ajut. Nu pentru că acum nu s-ar face înțeleasă, are un stil de a arăta cât se poate de clar, te îndrumă practic ea cu gesturile pe care le face în direcția bună. Și când îmi dau seama ce vrea și o rog să-mi confirme, se bucură și zice un Daaaa dulce foc. Un DA expresiv și diferit, în funcție de starea ei, de cât de repede a înțeles mă-sa mesajul.

Uneori îmi dau seama de ce a vrut într-o anumită situație abia peste câteva ore. Și-mi dau seama că o duce capul mai mult decât pe mine, că eu am un bagaj impresionant de cuvinte pe care le pot folosi, dar cu toate astea uneori nu știu să comunic cum comunică ea. 

Alteori nu înțeleg, mai ales când e vreo sursă de durere sau disconfort. Merg prin excludere sau intuiție. E chinuitor, mai ales când îți dai seama că e o mână de om și că pentru a-i alina durerea, trebuie neapărat să identifici sursa. 

Dar e așa aproape! Văd și aud povești despre copii mai mici ca ea care vorbesc. Ei, Ioana mea e perfecționistă, ca mumă-sa, nu vrea să scoată cuvântul pe gură până nu e sigură că-l pronunță bine. Sunt convinsă că poate, de fapt îmi și demonstrează când repetă după mine. 

Zice tare, răspicat și cu accent italienesc: Mama, Mmama, apoi în șoaptă, delicat, de parcă ar rosti o vrajă :Tata.  Continuă cu Buu (care e mamaie bu-mama mea adică), sau cățelul Bixi (tot Bu și ăla). 

Numără, invariabil doar până la doi. La întrebare Cât/e, Ioana are un singur răspuns: Două-Două(cu un puternic accent franțuzesc). Are două suzete, două pahare de apă, două pantofi. Mai repetă câteodată unu după mine, și iese ceva franțuzit așa.

La doar un an și șase luni Ioana mea înjura! Zicea clar: Bagpu, Bagpu, Bagpu. Mi-au ieșit ochii din cap cât cepele când am auzit-o prima oară și m-am pus cu gura pe taică-su. Care taică-su se jura că nu el a învățat-o, dar îmi confirma cu râsul mucalit care-i însoțea vorbele mincinoase. Mă rog, adevărul cred că e pe la mijloc, n-o fi repetat el cu ea în scopul de a o opări pe maică-sa, dar așa cum îl știu, atunci când conduce repetă formulele astea magice. Pe care Ioana le-a preluat imediat. Din reacția mea ea și-a dat seama imediat că e rost de o ghidușie, așa că repeta mereu, deși eu i-am zis că nu e voie. Așa că arăta nu cu degețelul arătător, și repeta bagpu-bagpu-bagpu. 
A trecut etapa în câteva zile, dar încă mai are amintiri..

Merge hotărâtă la cămară, se ridică pe vârfuri, apasă clanța și deschide larg ușa, trântind-o de perete. Arată cu degetul și cere, pe un ton care nu acceptă replică: Măăăăăăăăr! Măăăăăr! (mă rog, r-ul ăla e un fel de îîîîî). Și mai vrea ceva: Nu-nu!Nu-nu!(nuci). În fiecare seară, invariabil, același meniu.


Acum două zile am repetat numele ei:
-Cum te cheamă?
-........
-Hai repetă după mami: Ioana
-.................
-Hai pe silabe. Zice mami, zice și Ioana: I
-Iiiiiii
-oa
-Oaaaaa
-na
-Na-na!
-Ioana
-OANANA!
-Ioana
-NANA!

Așadar, lume-lume, meet Oanana (hrănind cu generozitate porumbeii de la locul de joacă):



Monday, October 26, 2015

Ce mai face mama Ioanei după 3 luni de muncă.



Mă bucur că lucrez, că ies din casă zilnic şi mă plimb pe jos şi cu metroul, că mă îmbrac în rochii şi fuste şi că mă machiez. 

Mă bucur să văd toamna asta capricioasă, când gri şi umedă, când caldă şi arămie.

Învăţ lucruri noi şi mă simt deşteaptă. Aveam nevoie de o activitate care să-mi antreneze gândirea, şi acum mă bucur de ea. 

Mă bucur de timpul pe care îl petrec cu Ioana. Care e teribil de puţin, în condiţiile în care lucrez 9 ore, petrec pe drum cam două ore jumate zilnic. Aş vrea să dorm mai puţin, de fapt aş vrea să nu am nevoie de somn, să pot să mă mulţumesc cu 3-4 ore pe noapte, iar în restul timpului să fac ce-mi place. Să mă joc cu ea, să scriu şi să citesc. La somn nu prea pot renunţa, mergem la culcare împreuna şi în 9 seri din 10 adorm înaintea ei. Cum ar veni, ea mă adoarme pe mine. Dar fără minimum de 8 ore de somn pe zi sunt un monstru, aşa că mai bine nu mă mai lupt cu natura mea şi-mi îngăduiesc luxul de a le dormi. 

Am reuşit să mă programez la medic pentru analize anuale. Am revăzut-o pe Alina Jugănaru, într-o sâmbătă dubios de liberă la Medicover. Amabilă şi zâmbitoare. Cică e o explozie de gravide, cele care au născut deja cu ea au dat buluc cu al doilea copil. I-am zis că noi mai stăm puţin.

Zilele trec unele după altele ca un tăvălug. Ioana creşte şi e din ce în ce mai minunată. Primesc zilnic poze de la locul de joacă, noroc că taică-su e tehnologizat şi upgradat la Samsung S5 (vechiul S 4 a zburat de la etajul 3 la subsol, iar repararea lui costa mai bine de jumate). Desktopul meu e tot Ioana, care râde ghiduş cu cei 3 canini proaspăt adăugaţi la colecţia de dinţi de lapte. 

Am muuulte lucruri în to do list-ul meu, iar blogul ăsta e in primele rânduri. 

Poza e de fix acum o lună. Revin cu altele mai noi, cu geacă și căciulă si frunze ruginii.

Saturday, October 3, 2015

Naşterea în spitalul Medicover. Episodul 3. Ziua cea mare.

Revin în forţă cu episoadele naşterii Ioanei în maternitatea Medicover. Am primit un mesaj de la o cititoare care şi-a manifestat interesul de a citi şi continuarea poveştii pe care am lăsat-o mai demult neterminată. Mi-am dat seama că are dreptate, aşa că reiau de unde am lăsat. 
Mă-ntorc în timp în ziua de 17 martie 2014, luni. Ultima zi în două, prima zi în trei. 
M-am trezit la 7 dimineaţa. Bagajul de maternitate a fost alcătuit din 3 perechi de chiloţi, un prosop, periunţă de dinţi, încărcător de telefon. Atât. Cât am stat în spital nu am avut nevoie de nici unele de mai sus, cei de la Medicover mi-au dat de toate, inclusiv chiloţi speciali pentru absorbantele pe care le-am purtat (din alea mari, speciale pentru lohii). 
La 8 şi câteva minute eram la recepţia spitalului din Băneasa, unde m-am prezentat cu actele, buletin, ultimele analize şi o trimitere de la medicul de familie, din care reieşea indicaţia pentru operaţia de cezariană (asta pentru că statul a decontat echivalentul a 1200 lei, de procedura asta s-au ocupat ei, eu am adus actul doar). M-au condus la rezervă, mi-am lăsat bagajul, m-am îmbrăcat într-o cămaşă dată de ei. M-am uitat la televizor şi am aşteptat să fiu chemată. 
În tot timpul ăsta s-a perdindat ceva lume prin salon, asistente, moaşa Nicoleta, anestezista. Am aflat că baia poate fi folosită fără problemă, că după fiecare pacientă se face nu ştiu ce fel de sterilizare completă, deci am putut să mă aşez fără probleme pe capacul de toaletă (a contat foarte mult în zilele următoare, veţi vedea de ce). Aveam prosoape, papuci, halat, periuţă de dinţi, gel de duş, absolut tot. 
Moaşa Nicoleta- extrem de amabilă, poate chiar teribil de amabilă- m-a conectat la un aparat care o monitoriza pe Ioana, bătăile inimii şi contracţiile. Am aflat atunci că aveam contracţii, deci cezariana la rece urma să fie mai degrabă la cald, eram foarte aproape de termen. Tot moaşa Nicoleta m-a întrebat dacă sunt "frezată", dacă nu, urma să se ocupe ea de mine. Citisem pe internet pe forumuri că e important, n-am apucat să merg la ceară (m-am ferit de ceară, durerea putând provoca ceva contracţii de care nu aş fi avut nevoie), eram rezolvată:D. 
Pe la un 9 m-au preluat, pa soţule, mă duc la tăiere, în scaun cu rotile şi la lift. Acolo m-am intersectat cu medicul neonatolog, care s-a mirat tare că eu sunt cea care urmează să nască, pentru că nu vedea unde e burta mea. M-a întrebat dacă am probleme şi dacă sunt la termen, în condiţiile în care sarcina avea 39 de săptămâni şi mai bine. M-au dus la doctoriţa Jugănaru, care m-a examinat scurt şi blând şi a remarcat că deja colul era şters. Plus contracţii, eram cam aproape, şi totuşi la timp, dacă mai aşteptam era posibil să se declanşeze travaliul şi nu mai puteam da înapoi. Dar asta e altă poveste
M-au dus într-o sală de lângă cea de operaţii, cu ceva paturi şi unde se tot perindau infirmiere care aduceau halate pentru medici, măşti, prosoape, aşternuturi. Stăteam stingheră şi speriată pe marginea unui pat, toţi care intrau se uitau la mine mă întrebau ce am, îmi urau de bine. Într-un final m-au dus în sală. Acolo erau doctoriţa cu un alt medic, anestezista, asistentele lor, medicul neonatolog. În primă fază s-a ocupat de mine anestezista, o doamnă mai făcută, din Republica Moldova. Vorbea într-una, fapt care la momentul respectiv m-a ajutat. Că-s prea slăbuţă, cum duc eu copilul, am nevoie de grăsime, să fiu rezistentă, ce se face ea cu mine, dacă mi se face rău. M-am aşezat pe marginea patului, cu capul în piept, mi-a făcut anestezia în coloană, ea vorbea, mă întreba de furnicături, călduri şi alte senzaţii. M-am comportat bine, m-au întins pe masă, cu faţa în sus şi indicaţii să nu ridic capul, doar stânga dreapta uşor. de la brâu în jos puseseră un paravan, îi vedeam un pic pe medici, dar nu prea mult. 
Am fost conştientă tot timpul, deşi nu am simţit nimic. Când au scos copilul, masa s-a zguduit puternic sub mine. Nu am simţit zguduitura, dar am văzut-o. Anestezista mă căuta la ochi, să nu leşin. N-am leşinat. Înainte să o scoată pe Ioana i-am auzit glasul anestezistei, mai puternic decât de obicei, "Fetilor, fetilor, cât îi ceasu??!! Repidi, repidi, cât îi?", apoi mişcarea mesei, apoi un orăcăit hotărât, apoi iar anestezista "9:27, Felicitări, fetiţî, ai devenit mamicî." Au luat-o pe Ioana şi au pus-o pe o masă aflată în dreapta mea. Am putut răsuci capul spre dreapta, anestezista îmi spunea să nu-l ridic. Mă uitam cum o curăţau, îi număram degetele de la mânuţe, întrebam dacă e bine tot, ele ziceau că e bine, fetiţa e frumoasă şi sănătoasă. Au înfăşat-o şi au adus-o în braţele mele, cu faţa ei micuţă şi umflată pe faşa mea. M-a pocnit brusc un plâns pe care nici măcar nu m-am sinchisit să-l înăbuş, că era din ăla bun. Am stat aşa, obraz pe obraz şi ne-am mirosit într-un moment al nostru care a durat câteva minute. Apoi au luat-o pentru proceduri, timp în care pe mine începuseră să mă coasă. Anestezista insista că-s cam galbenă în ochi. Medicul s-a spălat şi a plecat. Vorbeau despre chestii cotidiene, relaxaţi, cum de altfel au făcut tot timpul. Doctoriţa Jugănaru mi-a spus că pe 17 e născută cea care a învăţat-o pe ea meserie. Apoi mi-am văzut piciorul în aer, pe care nu mi-l simţeam. Am gândit cu voce tare: "Ăla-i piciorul meu?? Ce face sus??". Au râs şi m-au mutat pe o targă. 
M-au dus în salon, mi-au montat perfuzia, şi la scurt timp au adus-o pe Ioana, într-un cărucior special din maternitate. Asistenta mi-a pus-o la sân direct şi Ioana a ştiut ce are de făcut. Cu pumnişorii strânşi, hotărâtă, a tras din prima. Deci da, şi după cezariană vine laptele. 
Am stat în spital până joi pe la 1, 3 nopţi în total, fără complicaţii. În episoadele viitoare mai multe detalii despre spitalizare şi primele zile cu Ioana.