Al doilea an de blog. Hai la mulți ani!

Ideea acestui blog mi-a venit în timp ce eram gravidă, stăteam pe canapeaua din sufrageria mea și rupeam internetul în 5nshpe în căutare de informații. Văzând multitudinea de aberații care circulă pe internet, mi-am propus să îngroș rândurile celor- puțini, cei drept- care dau informații mai exacte și mai puțin subiective.

Despre ce am scris eu pe blog de-a lungul timpului? Despre trebușoare de gravide, mame, alăptare, diversificare, doctori, învățământ, campanii, cărți, și în primul rând, despre Ioana. Blogul ăsta este de fapt, un blog despre Ioana și despre alte lucruri adiacente, despre care am scris în episoade.

Cu satisfacție remarc că scopul blogului meu a fost atins, am informat cititorii. Mulți (mai degrabă multe viitoare mămici și mămici) m-au contactat în privat și mi-au spus că blogul meu le-a fost util, au găsit aici informațiile căutate.

Pe primul loc la numărul de vizualizări și în creștere se află postarea despre dr Alina Jugănaru.

Am o vagă idee că va rămâne și în anii următori în top:).

Mare succes la public înregistrează postările despre medicul pediatru al Ioanei, dr Raluca Bogdan, despre experiența mea cu dr Lorena Turculeț.

Serialul cu 3 episoade (turnate de-a lungul unei perioade lungi și încă neterminat) despre nașterea în spitalul Medicover are mulți vizitatori.

Naşterea în spitalul Medicover. Episodul 1. Cum am ales

Naşterea în spitalul Medicover. Episodul 2. Programarea pentru cezariană.

Naşterea în spitalul Medicover. Episodul 3. Ziua cea mare.

Mai am câte ceva de adăugat, și probabil voi încheia seria anul următor.

Rămânem în sfera medicală, postarea despre miopie a fost utilă multora. La fel și cea despre iritația de scutec, care a fost găsită în urma căutărilor de pe internet (cuvinte cheie ce facem când copilul se opărește la fund).

Tot prin căutare google De unde cumpărăm haine de gravidă a fost citit de multe mămici, dar nu numai, pentru că în urmă cu puțin timp fetele care se ocupă de magazinul Giulia au descoperit postarea și au distribuit-o la rândul lor.

Experiențele mele de mama de bebeluș, cu bune și rele, au fost apreciate de suratele mele, care și ele treceau prin aceleași perioade.

Cum se schimbă viaţa femeii după apariţia copilului. Episodul 1.

Cum se schimbă viaţa femeii după apariţia copilului. Episodul 2.

La fel și serialul Aventuri de la locul de joacă, în episoare, episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul 4 și episodul 5.

Și postările mele filosofice au fost urmărite, despre școală și educația sexuală.

Postările despre Ioana sunt cele mai prețioase pentru sufletul meu, jurnalul vieții mele cu ea, dezvoltarea ei și momente importante, care altfel riscă să fie uitate. Aici am notat multe dintre ele și vor rămâne pentru viitor. Din motive evidente, am ales să public doar poze în care trăsăturile Ioanei nu sunt la vedere. E dreptul ei să aleagă, când va veni timpul ăla, dacă vrea sau nu să fie persoană publică.

Nu am scris despre prietenii și colegii mei din Colectiv. Nu sunt pregătită să scriu încă despre asta. Toate la timpul lor..

În 2016 îmi propun să scriu mai des, nu numai în capul meu:D. Căci acolo se desfășoară adevărate romane zilnic. Îmi propun să organizez blogul, întru mai ușoara citire de către cei care-l urmăresc constant sau nu. Pe căprării, cum s-ar zice.

Să aveți un an 2016 cel puțin mai bun decât cel care a trecut! Să aveți puterea să vedeți partea plină a paharului, chiar și în momentele cele mai negre! Hai la multi ani! Să ne citim cu spor la anul!

Al doilea Craciun cu Ioana.

Am petrecut un Crăciun frumos cu Ioana la țară la părinții mei. Ne-am adunat cu toții, de dragul ei am împodobit o creangă de brad. Cu ocazia asta ne-am dat seama că nu mai aveam acasă nici globuri, nici beteală, dar nu-i nimic, e listă de cumpărături pentru anul care urmează.

Ioana a alergat prin curte, pe uliță, la locul de joacă din curtea grădiniței. A intrat în staulul mieilor, fără frică de cele vreo 8 oi mari, I-a mângâiat pe cei mici, le-a dat comenzi precise cu arătătorul întins spre paie: -Pa-pa! Na-na!(în traducere liberă Păpați, oilor, că vă dă Ioana să păpați). La plecare le dădea pup în timp ce făcea reverențe, fără discriminare, și în stânga, și în dreapta.

A vrut apoi la găini. Le-a dat să mănânce semințe de floare din cancioc, tot așa cu indicații și fără frică. A cerut să fie plimbată cu roaba- nu s-a îndeplinit tura asta, roaba era murdară. A vrut din nou să intre în cușca lui Scooby, cățelul nostru de la țară, a tras de robineții de la canalul din curte, a dus găleți cu apă și a descoperit cotloane noi prin toată curtea.

Spre marea "bucurie" a lui ta-su mare, a tropăit amuzată pe arpagicul pus de el în curte și acoperit cu folie. Tataie nu s-a exprimat în mod direct, dar a fost teribil de încântat când Ioana s-a plictisit și a hotărât să plece de acolo.

În casă a urmărit-o cu insistență pe mătușa preferată, căreia îi spune "tu-ci"(mai exact cici) și pe care nu a slăbit-o deloc, cu excepția escapadelor în natură. A făcut mâncare cu mixerul, a mâncat trei feliuțe de șorici la insistențele lui tataie (are și el dreptate, nu moare nimeni de trei feliuțe), un pic de tobă (și ziceam că până la 3 ani nema carne de porc in meniul ei):))))).

Știe cum o cheamă (I-oaaa-na. Nana!), preferă să se numească Nana, știe cum o cheamă pe mami, pe tati, pe tuci, pe unchiu. Mamaie de la țară e bu, pe tataie îl silabisește, dar tot în categoria bu intră.

Îi place în pielea goală, dansează și strigă gou-gou! (cum ar veni în fundul gol).

Despre primul Crăciun cu Ioana am scris aici. Și da, anul ăsta am mâncat șorici și am băut vin, ambele cu nemiluita!

Despre ipocrizie.

Am citit recent un interviu cu autoarea unui volum despre viața în România înainte de 1989. Circula pe Facebook și am deschis linkul, gândindu-mă că e rost de ceva lectură interesantă. Nu o voi cumpăra și nu o voi citi, nici nu-i spun titlul că nu vreau să-i fac reclamă, pe motiv că și publicitatea negativă e tot publicitate.

Cucoana asta autoare vorbește despre viața în România comunistă. A adunat mărturiile unor oameni despre cât de rău era. În comparație cu acum-zice autoarea-când avem tot ce ne trebuie, și suntem-chipurile-liberi. Eu nu știu mare lucru, că aveam 3 ani, am câteva amintiri cu tataie și mamaie și uniforma de șoim moștenită de la frații mai mari și cam atât. N-am pretenție că știu eu cum era atunci. Dar știu cât de cât cum e acum.

Și mai știu că școlile, spitalele, calea ferată, electricitatea, toate datează de atunci. Blocurile astea urâte, gri, dar pentru care muncim o viață, tot de atunci sunt. Demolați-le, vă rog, și construiți altele, bune, în loc. În 26 de ani de ani de așa zisă libertate nu s-a mai construit o școală sau un spital. Și copiii și bătrânii noștri mor, că de fapt nu ne pasă de nici unii din ei.

Avem libertate, da. Avem libertatea de a pleca în lumea largă de nebuni, să muncim undeva, să ne putem întreține copiii în școli, să le punem ceva pe masă. Avem libertatea de a pleca în Italia și Spania să le spălăm bătrânii la fund, să facem muncile care nu sunt bune pentru ei, în timp ce de bătrânii noștri nu are grijă nici dracu, că-s prea urâți.

Avem libertatea de ne lăsa copiii să crească singuri. Toate cu scuza că încercăm să le oferim un viitor (adică o bucată de pâine pe masă). Și ne mirăm de ce cresc debusolați, cu sentimentul de abandon, victime sigure ale drogurilor, alcoolului, traficului de persoane. 

Și cucoana asta perorează în interviu ce bine e acum. Că e cald, avem mâncare, și mai ales, că avem libertate.

Nu, doamna mea. Dacă dumneata ești sătulă și la căldurică acum, nu înseamnă că și ceilalți sunt. Știi dumneata câți copii săraci sunt în țara asta? În localități uitate de lume, fără curent, fără lemne de băgat în sobă, fără o felie de pâine de băgat la burtă? Bătrâni neputincioși, care-și duc ultimele zile în mizerie și umilință?

Ce-o să-mi spui despre ei? Că nu există, doar pentru că dumneata nu-i vezi, din căsuța dumitale bine încălzită? Sau că sunt puțini? Sau, și mai bine, că-și merită soarta, alții cum s-au descurcat și ei nu?

Doamnă dragă, daca vrei să scrii despre frig, foame și sărăcie, despre ignoranță și răutate, scrie despre vremurile noastre. 

Că suntem teribil de săraci. La propriu. Și din ce în ce mai săraci cu duhul.

Promit să revin data viitoare cu ceva mai vesel.

Ce mai citesc.

Îmi place foarte mult să citesc. Dacă mă întreabă cineva care este activitatea mea preferată, cea mai preferată din toate este cititul. În copilărie și adolescență îmi umpleam timpul cu diferite activități, mi-l mai umpleau și alții cu altele, dar nu trecea zi fără să citesc câteva zeci de pagini. 

Am citit tot ce mi-a picat în mână. Biblioteca părinților mei, care locuiau la țară, două-trei sute de volume. Manuale de română, istorie, geografie- ale părinților, ale fraților mei mai mari. Atunci mi se păreau puține, dar când locuiești la țară nu prea ai acces la librării.
După ce le-am terminat de citit pe cele din casă, am împrumutat de unde puteam. Rude, vecini, biblioteci. Apoi am ajuns la pasul în care nu era suficient să citesc cartea o dată, ci voiam să fie a mea, să o pot răsfoi oricând. Am descoperit atunci anticariatele. Nu știu dacă vă amintiți, a fost o perioadă în care cărțile erau scumpe. Înainte de campaniile astea binevenite de la Adevărul, Jurnalul Național etc, care înlesnesc accesul omului de rând la cultură (păcat că omul de rând e atât de abrutizat de lipsuri, iar cultura asta- cu tot respectul- nu prea ține de foame) toată alocația mea intra în gestiunea anticariatelor din Brăila. Care, din fericire pe mine, erau foarte bogate în cărți.
Și citeam de zor. Nu-mi imaginam viața fără cărți. 

Ulterior am intrat în multe case și am descoperit cu stupoare că oamenii trăiesc binemersi cu librăria la parterul blocului și 10 cărți mari și late pe un raft al bibliotecii ultimul răcnet. Se poate trăi fără cărți, pentru că nimeni nu mai pune preț pe cultura generală și pe cărțile pe care le-ai citit. Oamenii nu mai au acest numitor comun, care să faciliteze comunicarea.
Și cu toată lipsa de interes a majorității, cu tot disprețul față de cultură, în ultimii ani au existat multe încercări de a readuce lectura în cotidian. Târguri de carte cu reduceri substanțiale (uneori la mișto, true, oamenii de afaceri sunt peste tot), inițiativa celor de la Adevărul, reeditările de la Biblioteca pentru toți, cărți valoroase la preț de nimic.
Duminică am fost la Gaudeamus.
De la standul editurii Paralela 45 am cumpărat cu 5 lei fiecare două cărți ale fraților Strugațki. Picnic la marginea drumului și Orașul damnat. 5 lei cartea! Așteaptă cuminți în bibliotecă să le vină rândul.
Apoi am lăsat 25 lei la editura Corint, dar am plecat cu cartea Svetlanei Alexievich, câștigătoarea de anul acesta al premiului Nobel pentru literatură, Dezastrul de la Cernobîl, în traducerea Antoanetei Olteanu (care mi-a fost profesoară în facultate și profesor coordonator al lucrării de masterat). Sunt aproape la jumătate, m-a captivat complet, mi s-a lipit de mâini.
La Humanitas a fost o lansare de carte a doi tineri arhitecți care au pus munca un pic pe hold, s-au urcat pe motor și au străbătut Africa: Oyibo, autori Ana Hogaș și Ionuț Florea. La coada de acolo l-am lăsat pe soțul meu, iar eu stau acum la coadă să citesc cartea. 32 lei.
Voi ce mai citiți?

Despre nevertebrate.

Luni dimineață, ora 08:30, piața Sudului. Cobor sprinten scările, apoi se aglomerează, merg la pas, încet. În fața mea oameni, în spatele meu oameni. Toți mergem la muncă, scenariul obișnuit de lunea.

Fix în spatele meu, o mână nervoasă lovește în perete. O bubuială amenințătoare, scurta. Mă-ntorc nedumerită și speriată, prin dreapta, între timp un bărbat mă depășește nervos prin stânga. Aproximativ de vârsta mea, îmbrăcat normal, adică potrivit normelor social acceptabile din ziua de azi. La modă, cum ar veni.

Iuțesc pasul după el. Ajunge la turnichet. Se oprește, căutând cartela. Nu o găsește, între timp blochează accesul celor din spatele lui. Eu îl ocolesc, următoarele două automate sunt defecte, trec cartela la al treilea și mă întorc spre el.

Îi ies în față și-l întreb:

-         -Și ce-ați rezolvat dacă ați dat cu pumnul în perete în spatele meu? Ați ajuns mai repede?

Deși nervoasă, îi vorbesc cu Dvs. Așa mi se pare normal, că nu ne cunoaștem de nicăieri.

Se uită absent la mine:

-         -Nu d-aia..

Aproape că mi-e milă de el. O fi având omul vreo supărare, s-o fi descărcat. Zic să-l las în plata Domnului, să-mi văd de drum. Între timp el ridică ochii, se uită prin mine și șuireră, cu ură și silă așa:

-         - Numai de tine nu am chef la ora asta.

Apoi o ia la sănătoasa pe scări. Dau să mă iau iar după el, mă abțin cu greu, da nu pot să mă abțin să nu strig ceva la adresa lui.

Era greu să-și ceară scuze pentru comportamentul de om din peșteră? Foarte. Nu numai că nu-și cere scuze, dar continuă să fie nesimțit. Tot el răspunde de parcă aș fi mă-sa sau soacră-sa și îndrăznesc să-l apostrofez la ora asta matinală, când un cârnat ca el ar trebui să doarmă. Sau naiba știe ce-o fi fost în capul lui. 

Mă-ntreb dacă eram un bărbat cu un cap mai înalt ca el, tot așa nevoie de manifestare a furiei cu pumnii în pereți ar fi avut? Tot așa îmi răspundea?

Domnule nesimțit, du-te și dă cu pumnii în pereți la mumă-ta acasă. Nu în societate, că n-ai ce căuta. Chiar dacă te îmbraci frumos cu haine din mall, comportamentul de nevertebrată se vede de la o poștă. Am întâlnit oameni ai străzii mai bine crescuți ca tine. Și să ai mare grijă, că poate dai peste vreunul tot așa nervos, care are nevoie să se descarce, și-n loc de perete, te nimerește pe tine-n nas.

Îți urez o zi plină de spleen, în conformitate cu cheful matale de la 8 jumate dimineața, luni.

1 an și 8 luni. Nana face legea.

Un an și 8 luni azi, de la întîlnirea de gradul 0 cu bebelușul. Care între timp nu mai e beleluș. E Nana.

Nana are păr castaniu, ușor ondulat, ochi rotunzi și căprui, gene lungi și negre, cum mi-am dorit și eu o viață. 

Te fixează cu o privire când sfredelitoare și concentrată, când jucăușă, mijind ochii a joacă, râzând cu toată gurița ei proaspătă cu 10 dinți și 4 măsele.

Am scăpat de canini, pfoaaai, am ajuns și la punctul ăsta. Zilele trecute l-am zărit pe ultimul, abia a străpuns gingia. Aliluia!

După o perioadă dominată de un Da! hotărât la orice, iacă-tă că a apărut și mult-temutul Nu, în varianta Niu. Niuuu!

-Papă Ioana brânzică?

-Niu!

-Vrea Ioana apă?

-Niu!

-Face Ioana caca la oliță?

-Niu!

-Face Ioana băiță cu mami?O spală Ioana pe mami cu săpun, măi-măi.

-Niu!

-Vai, mami, și pe mama cine o spală?

-Tata!

-............

Cuvinte noi în repertoriul Nanei: caca, pipi, cucu (arătând la pampers), tuci (mai degrabă cici), kaki (îi plac tare de tot, mănâncă zilnic un fruct întreg), mac (rața), gaga (gâsca).

Dacă o întrebi cum o cheamă, se lansează: Iiiiiiiiii. Apoi e nevoie de ajutor, Oaaaaaaaa, și culminează: Nana. 

-Cine e minunea lui mami?

-Nana! (și se împunge demonstrativ cu arătătorul în piept).

- Cine e cea mai frumoasă fetiță?

-Nana!

E veselă și dornică de joacă și ghidușii. În lipsa mea, îl călărește pe bietul cățel Bixi, îl trage de urechi, de coadă, se bagă sub pat după el. E drept, nu trece zi fără să-i pună bobițe, că doar e cățelul ei. Sărmanul Bu. 

Nu pot să mă plâng nici eu, are grijă și de mine, îmi dă să mănânc cu degețelele mere, pere, banane, mierea ursulețului, toate din poze. 

Nana face legea. Mergem pe unde vrea ea, cum vrea ea, să te ferească sfântul să-i ieși din cuvânt. E cel mai dulce copil, atâta timp cât și tu ești un părinte docil.  

Ne spălăm pe dinți și ne demachiem în fiecare seară. Intrăm amândouă în baie, pune tacticos capacul la vasul de toaletă, apoi se urcă pe el ca o maimuță, cu fundul în sus, timp în care îi pregătesc periuța. Ne spălăm amândouă pe dinți (ea se joacă mai mult), apoi clătim gura (ea bea apă, că e din aia de la chiuve și e mai mișto), după care se spală tura doi cu periuța mea. 

La demachiat încerc să o păcălesc să-i dau discheta fără cremă. Nu se poate să o păcălești pe Nana, îi fac hatârul și îi pun și ei pe dischetă. Vizibil încântată, își trece cu mișcări delicate discheta peste ochi și obraji. 

Cu somnul, asta e altă poveste, nu intru în detalii. Doarme ziua, dar seara, când mergem la nani (impropriu spus seara, pe la 10 noaptea așa, uneori și 11), începe foiala și răsuceala și frăsuiala de pe lume și se transformă în ceamaifrichinităfetițădepepământ. Iar răbdarea mea e pusă la maaare încercare. Știți voi, așa s-a călit oțelul.

Și despre ce mai zice Ioana

Îmi doresc mult să ajungem la punctul în care Ioana să-mi spună în cuvinte ce vrea, ce o doare, cum să o ajut. Nu pentru că acum nu s-ar face înțeleasă, are un stil de a arăta cât se poate de clar, te îndrumă practic ea cu gesturile pe care le face în direcția bună. Și când îmi dau seama ce vrea și o rog să-mi confirme, se bucură și zice un Daaaa dulce foc. Un DA expresiv și diferit, în funcție de starea ei, de cât de repede a înțeles mă-sa mesajul.

Uneori îmi dau seama de ce a vrut într-o anumită situație abia peste câteva ore. Și-mi dau seama că o duce capul mai mult decât pe mine, că eu am un bagaj impresionant de cuvinte pe care le pot folosi, dar cu toate astea uneori nu știu să comunic cum comunică ea. 

Alteori nu înțeleg, mai ales când e vreo sursă de durere sau disconfort. Merg prin excludere sau intuiție. E chinuitor, mai ales când îți dai seama că e o mână de om și că pentru a-i alina durerea, trebuie neapărat să identifici sursa. 

Dar e așa aproape! Văd și aud povești despre copii mai mici ca ea care vorbesc. Ei, Ioana mea e perfecționistă, ca mumă-sa, nu vrea să scoată cuvântul pe gură până nu e sigură că-l pronunță bine. Sunt convinsă că poate, de fapt îmi și demonstrează când repetă după mine. 

Zice tare, răspicat și cu accent italienesc: Mama, Mmama, apoi în șoaptă, delicat, de parcă ar rosti o vrajă :Tata.  Continuă cu Buu (care e mamaie bu-mama mea adică), sau cățelul Bixi (tot Bu și ăla). 

Numără, invariabil doar până la doi. La întrebare Cât/e, Ioana are un singur răspuns: Două-Două(cu un puternic accent franțuzesc). Are două suzete, două pahare de apă, două pantofi. Mai repetă câteodată unu după mine, și iese ceva franțuzit așa.

La doar un an și șase luni Ioana mea înjura! Zicea clar: Bagpu, Bagpu, Bagpu. Mi-au ieșit ochii din cap cât cepele când am auzit-o prima oară și m-am pus cu gura pe taică-su. Care taică-su se jura că nu el a învățat-o, dar îmi confirma cu râsul mucalit care-i însoțea vorbele mincinoase. Mă rog, adevărul cred că e pe la mijloc, n-o fi repetat el cu ea în scopul de a o opări pe maică-sa, dar așa cum îl știu, atunci când conduce repetă formulele astea magice. Pe care Ioana le-a preluat imediat. Din reacția mea ea și-a dat seama imediat că e rost de o ghidușie, așa că repeta mereu, deși eu i-am zis că nu e voie. Așa că arăta nu cu degețelul arătător, și repeta bagpu-bagpu-bagpu. 

A trecut etapa în câteva zile, dar încă mai are amintiri..

Merge hotărâtă la cămară, se ridică pe vârfuri, apasă clanța și deschide larg ușa, trântind-o de perete. Arată cu degetul și cere, pe un ton care nu acceptă replică: Măăăăăăăăr! Măăăăăr! (mă rog, r-ul ăla e un fel de îîîîî). Și mai vrea ceva: Nu-nu!Nu-nu!(nuci). În fiecare seară, invariabil, același meniu.

Acum două zile am repetat numele ei:

-Cum te cheamă?

-........

-Hai repetă după mami: Ioana

-.................

-Hai pe silabe. Zice mami, zice și Ioana: I

-Iiiiiii

-oa

-Oaaaaa

-na

-Na-na!

-Ioana

-OANANA!

-Ioana

-NANA!

Așadar, lume-lume, meet Oanana (hrănind cu generozitate porumbeii de la locul de joacă):

Ce mai face mama Ioanei după 3 luni de muncă.

Mă bucur că lucrez, că ies din casă zilnic şi mă plimb pe jos şi cu metroul, că mă îmbrac în rochii şi fuste şi că mă machiez. 

Mă bucur să văd toamna asta capricioasă, când gri şi umedă, când caldă şi arămie.

Învăţ lucruri noi şi mă simt deşteaptă. Aveam nevoie de o activitate care să-mi antreneze gândirea, şi acum mă bucur de ea. 

Mă bucur de timpul pe care îl petrec cu Ioana. Care e teribil de puţin, în condiţiile în care lucrez 9 ore, petrec pe drum cam două ore jumate zilnic. Aş vrea să dorm mai puţin, de fapt aş vrea să nu am nevoie de somn, să pot să mă mulţumesc cu 3-4 ore pe noapte, iar în restul timpului să fac ce-mi place. Să mă joc cu ea, să scriu şi să citesc. La somn nu prea pot renunţa, mergem la culcare împreuna şi în 9 seri din 10 adorm înaintea ei. Cum ar veni, ea mă adoarme pe mine. Dar fără minimum de 8 ore de somn pe zi sunt un monstru, aşa că mai bine nu mă mai lupt cu natura mea şi-mi îngăduiesc luxul de a le dormi. 

Am reuşit să mă programez la medic pentru analize anuale. Am revăzut-o pe Alina Jugănaru, într-o sâmbătă dubios de liberă la Medicover. Amabilă şi zâmbitoare. Cică e o explozie de gravide, cele care au născut deja cu ea au dat buluc cu al doilea copil. I-am zis că noi mai stăm puţin.

Zilele trec unele după altele ca un tăvălug. Ioana creşte şi e din ce în ce mai minunată. Primesc zilnic poze de la locul de joacă, noroc că taică-su e tehnologizat şi upgradat la Samsung S5 (vechiul S 4 a zburat de la etajul 3 la subsol, iar repararea lui costa mai bine de jumate). Desktopul meu e tot Ioana, care râde ghiduş cu cei 3 canini proaspăt adăugaţi la colecţia de dinţi de lapte. 

Am muuulte lucruri în to do list-ul meu, iar blogul ăsta e in primele rânduri. 

Poza e de fix acum o lună. Revin cu altele mai noi, cu geacă și căciulă si frunze ruginii.