Thursday, February 25, 2016

Amintiri cu "hăinuţe mici".

Recent am făcut renovări prin casă (respectiv a 3-a cameră) şi cu ocazia asta am făcut un pic de ordine lucruri.
Am decis să dăm hăinuţele Ioanei unui cuplu tânăr ceva mai puţin înstărit, părinţi de fetiţă de 1 lună. Bineînţeles că am pus deoparte câteva hăinuţe, cele care mi-au fost mie dragi. Smiorcăiala a început atunci când am găsit primul body, primele şosete şi salopeta flauşată cu glugă de tigrişor în care am adus-o pe Ioana acasă. Prima ei căciuliţă. Şi aşa am descoperit că-s o mamă din aia sensibilă şi lacrimogenă. N-aş fi zis că sunt atât de sentimentală şi uşor de impresionat. Cred că totuşi asta e o consecinţă a maternităţii. Aştept să-mi treacă şi să nu mi se mai umple ochii cu larimi tam-nesam. 
Cum ziceam. Eu nu i-am cumpărat Ioanei hăinuţe înainte să se nască. Nu sunt superstiţioasă, dar n-am simţit nevoia asta (mi-am luat în schimb mie ceva lucruşoare, lovită de un sindrom "acum ori niciodată, ultimul tren"). Hăinuţele cu care am îmbrăcat-o când am plecat din maternitate au fost primite de la o persoană inspirată, care a ştiut cât de micuţă e o fetiţă în prima lună.  Pentru că în salopetele de la maternitate (acolo nu a fost nevoie să venim cu hainele noastre, aveau cei de la Medicover) Ioana se cam pierdea, deşi se născuse cu 51 cm înălţime şi 3 kilograme fără 40 g, deci dimensiuni absolut normale. 
Şi cu ocazia asta am investigat şi am aflat că hăinuţele acelea frumoase au fost cumpărate de la Contessina (pe eticheta lor scrie doar Prenatal). Preţurile sunt măricele, dar dacă săpaţi bine pe acolo (sunt şi reduceri în perioada asta), găsiţi cu siguranţă ceva frumos şi accesibil la preţ, în special în secţiunea de bebei. 
Îi puteţi găsi aici, sau în magazinul din Promenada Mall. 
Le-am păstrat pe astea, bineînţeles. Incredibil de mici. Şoseţele minuscule, cât nişte degetare. Am mai păstrat un costumaş roşu primit de la mătuşa "Cici", o salopetă care îmi era mie foarte dragă, tot de la ea, rochiţa de la botez şi alte câteva. Le-am pus frumos într-o punguţă de hârtie, legată cu fundă. Şi mă gândeam cum i le voi arăta la un moment în viaţă: "Uite, mami, prima ta pereche de şosete. Prima ta căciuliţă". 
Şi dă-i plâns. Cum să nu plângi, când răscoleşti prin sipetul cu amintiri?!

P.S. Ştiu că "hăinuţe mici" e pleonasm. Dar asta doar teoretic. Pentru că, văzând primele hăinuţe ale Ioanei, v-aţi da seama că altfel nu le-aş putea descrie.

Wednesday, February 24, 2016

Nana, Mimi, Doda. 1 an şi 11 luni.

De curând Ioana a descoperit lumea desenelor animate. O fi bine, n-o fi bine, desene am văzut şi eu când eram mică, pediatra ne-a dat undă verde atâta timp cât nu lăsăm copilul lipit de televizor toată ziua. Nu e cazul, pentru că Ioana nu se uită la orice, are preferinţe clare. 
E fană Mickey. Clubul lui Mickey Mouse e la mare trecere la noi în casă. La 9 şi cinci dimineaţa, apoi pe la 3, seara iar la 8 (recent au mai fost ceva modificări de program, deci nu mă înjuraţi pentru informaţii inexacte despre grila Disney Junior:)))).
Îi ştie pe toţi. Mickey e Mimi, Minnie e tot Mimi, Donald şi Daisy sunt Doda, când vorbeşte de căţelul Pluto, scoate limba afară.
Interacţionează cu ei acolo. Când e quiz-ul din fiecare episod, Ioana răspunde corect 100%. Când aude genericul, invariabil se aude :"Mimiii!" şi o vezi repezindu-se spre canapea. 
Dansează şi cântă cu ei: "Lalalalala" la microfon, apoi se învârte prin casă. 
Avem toată colecţia aproape în jucării de pluş şi tot felul de figurine, din faimoasele ouă de ciocolată cu Mickey. Fără de care nu mă mai iubeşte seara. Imi ia poşeta la puricat, "oo-oo". Îmi cere la telefon, "mami, oo-oo". Dacă nu prestez, îmi întoarce un spate. "Mami, nu!". Nu mai vrea cu mami la baie, la joacă, o vrea pe mamaie. Pe care o strigă tare şi răspicat, pe silabe: "Ma-ma-ia!".
Nu, nu are voie să mănânce ciocolata, deşi o data şi-a înfipt rapid colţişorii în ea şi a cam dat de gust. De obicei îi spunem că e coajă, câh, pentru Bixi. Ceva îmi spune că deja bănuieşte că o minţim, e prea deşteaptă ea pentru jocurile noastre.
Figurinele, adica Mickey şi Minnie se pupa între ele. Ioana le dă bot în bot şi ţocăie de zor. Ştie ea că-s cuplaţi..
Cât despre dragul de Doda... e poveste şi cu el. Am fost la ţară recent, şi, întrucât tati e mare amator de raţă pe varză, l-am trimis pe tataie în sat să cumpere o raţă adevarată. Mamaie bu a jumulit-o, noi am plecat cu ea la cealaltă mamaie. Ei, când a vrut mamaie să o porţioneze şi să o pregatească, Ioana a protestat straşnic. Cu lacrimi curgându-i pe obraz, arăta cu degetul spre raţă şi urla în gura mare "DODAAAA!!! NIUUUU!! DODAAA!!!".  Vă imaginaţi că nu s-a mai tăiat nici o raţă în prezenţa Ioanei.
Să nu vă zic că la 1 an şi 11 luni ai ei, Ioana, aka Nana, aşa cum îi place să-şi spună, înjură şi fură. Are atitudinea uni băieţel răzvrătit şi pus pe şotii. După părerea mea, acest lucru se trage de la faptul că este crescută în marea majoritate a timpului de taică-su, care o distrează aşa, în stilul şmecheresc-băieţesc.
De la locul de joacă a furat- premeditat, cu plan- o gentuţă cu jucării dintre două bunici. Cât despre înjurături, să fie clar, nu la mine a auzit.
Pluşica(pentru cei neiniţiaţi, doctoriţa Pluşica este un desene animat de pe Disney Jr, of course-doctoriţa jucăriilor): serpi, vrei sa-mi spui ceva? Nana, care i-o ia inainte lui serpi: bakpfu.
.....
Pam-pam!



Tuesday, February 2, 2016

Grădiniţă sau bonă?

Nu ştiu unde se grăbeşte timpul ăsta şi cum să fac să-l mai opresc puţin în loc.. Ioana face în scurt timp doi ani. Taică-su începe munca, posibilităţi de bunici n-avem deocamdată. Eu eram împăcată, în mintea mea totul era stabilit, la doi ani Ioana merge la creşă.
Panica m-a cuprins recent, după ce am aflat că toţi copiii de vârsta Ioanei de la noi din cartier care au mers la creşă nu mai merg. Pe motiv că au luat toate bolile pământului, toţii mucii şi toţi microbii, care i-au pus la pământ, pe unii mai mult chiar, de-au ajuns la antibiotic, la spital. Poveşti care mai de care, zenul meu dat peste cap, discuţii în contradictoriu cu tatăl Ioanei, ce ne facem, când vreau eu creşă, el vrea bonă, când vrea el creşă, vreau eu bonă.
La naiba, îi luăm bonă. Dar de unde bonă? De încredere, răbdătoare, care să vorbească corect, să nu fumeze, să nu ţipe, să nu o lase toată ziua la televizor, care să ne placă şi nouă, dar şi Ioanei...Am impresia că cer imposibilul. Bona care nu s-a născut. Nici eu nu sunt aşa cum aş vrea să fie bona Ioanei:))).
Suntem la punctul ăla. Păreri diferite despre ce e mai bine pentru copil. Antene întinse, urechile mele ascultă poveşti cu bone, cu grădiniţe, cu boli, cu concedii medicale. Creşe de stat, grădiniţe particulare, agenţii de bone, bone recomandate de alţii.
Eu una aş vedea-o în colectivitate. La o creşă de stat. Unde aş merge frecvent să discut cu îngrijitoarele. Unde m-aş purta atent cu ele, pentru ca şi ele să se poarte mai atent cu copilul meu. Nu daţi cu pietre! Când femeile alea vor avea un salariu din care să poată trăi decent ele şi familiile lor, atunci nu o să mai consider necesar să le dau nimic. Dar mai e mult până departe. N-am de gând să am pretenţii oximoronice de corectitudine nemţească în Romania.
Taică-su- care e influenţat de părinţii copiilor de la locul de joacă- e convins că la creşă e moartea. Văd deja suzeta comună care se plimbă plină de muci pe la toţi copiii. Hrănirea tuturor copiilor cu aceeaşi linguriţă. Germeni mutanţi, rezistenţi la antibiotic. Branulă în mânuţa aia mică a ei. Îmi imaginez deja holurile de la Budimex. Sper să nu aflu cum arată în realitate.
Mai am ceva timp. Să mă gândesc, să mă răzgândesc. Să mă mai cert cu taică-su. Să mai studiez. Vă anunţ eu ce decizie am luat.