Despre ipocrizie.

Am citit recent un interviu cu autoarea unui volum despre viața în România înainte de 1989. Circula pe Facebook și am deschis linkul, gândindu-mă că e rost de ceva lectură interesantă. Nu o voi cumpăra și nu o voi citi, nici nu-i spun titlul că nu vreau să-i fac reclamă, pe motiv că și publicitatea negativă e tot publicitate.

Cucoana asta autoare vorbește despre viața în România comunistă. A adunat mărturiile unor oameni despre cât de rău era. În comparație cu acum-zice autoarea-când avem tot ce ne trebuie, și suntem-chipurile-liberi. Eu nu știu mare lucru, că aveam 3 ani, am câteva amintiri cu tataie și mamaie și uniforma de șoim moștenită de la frații mai mari și cam atât. N-am pretenție că știu eu cum era atunci. Dar știu cât de cât cum e acum.

Și mai știu că școlile, spitalele, calea ferată, electricitatea, toate datează de atunci. Blocurile astea urâte, gri, dar pentru care muncim o viață, tot de atunci sunt. Demolați-le, vă rog, și construiți altele, bune, în loc. În 26 de ani de ani de așa zisă libertate nu s-a mai construit o școală sau un spital. Și copiii și bătrânii noștri mor, că de fapt nu ne pasă de nici unii din ei.

Avem libertate, da. Avem libertatea de a pleca în lumea largă de nebuni, să muncim undeva, să ne putem întreține copiii în școli, să le punem ceva pe masă. Avem libertatea de a pleca în Italia și Spania să le spălăm bătrânii la fund, să facem muncile care nu sunt bune pentru ei, în timp ce de bătrânii noștri nu are grijă nici dracu, că-s prea urâți.

Avem libertatea de ne lăsa copiii să crească singuri. Toate cu scuza că încercăm să le oferim un viitor (adică o bucată de pâine pe masă). Și ne mirăm de ce cresc debusolați, cu sentimentul de abandon, victime sigure ale drogurilor, alcoolului, traficului de persoane. 

Și cucoana asta perorează în interviu ce bine e acum. Că e cald, avem mâncare, și mai ales, că avem libertate.

Nu, doamna mea. Dacă dumneata ești sătulă și la căldurică acum, nu înseamnă că și ceilalți sunt. Știi dumneata câți copii săraci sunt în țara asta? În localități uitate de lume, fără curent, fără lemne de băgat în sobă, fără o felie de pâine de băgat la burtă? Bătrâni neputincioși, care-și duc ultimele zile în mizerie și umilință?

Ce-o să-mi spui despre ei? Că nu există, doar pentru că dumneata nu-i vezi, din căsuța dumitale bine încălzită? Sau că sunt puțini? Sau, și mai bine, că-și merită soarta, alții cum s-au descurcat și ei nu?

Doamnă dragă, daca vrei să scrii despre frig, foame și sărăcie, despre ignoranță și răutate, scrie despre vremurile noastre. 

Că suntem teribil de săraci. La propriu. Și din ce în ce mai săraci cu duhul.

Promit să revin data viitoare cu ceva mai vesel.