Îmi doresc mult să ajungem la punctul în care Ioana să-mi spună în cuvinte ce vrea, ce o doare, cum să o ajut. Nu pentru că acum nu s-ar face înțeleasă, are un stil de a arăta cât se poate de clar, te îndrumă practic ea cu gesturile pe care le face în direcția bună. Și când îmi dau seama ce vrea și o rog să-mi confirme, se bucură și zice un Daaaa dulce foc. Un DA expresiv și diferit, în funcție de starea ei, de cât de repede a înțeles mă-sa mesajul.
Uneori îmi dau seama de ce a vrut într-o anumită situație abia peste câteva ore. Și-mi dau seama că o duce capul mai mult decât pe mine, că eu am un bagaj impresionant de cuvinte pe care le pot folosi, dar cu toate astea uneori nu știu să comunic cum comunică ea.
Alteori nu înțeleg, mai ales când e vreo sursă de durere sau disconfort. Merg prin excludere sau intuiție. E chinuitor, mai ales când îți dai seama că e o mână de om și că pentru a-i alina durerea, trebuie neapărat să identifici sursa.
Dar e așa aproape! Văd și aud povești despre copii mai mici ca ea care vorbesc. Ei, Ioana mea e perfecționistă, ca mumă-sa, nu vrea să scoată cuvântul pe gură până nu e sigură că-l pronunță bine. Sunt convinsă că poate, de fapt îmi și demonstrează când repetă după mine.
Zice tare, răspicat și cu accent italienesc: Mama, Mmama, apoi în șoaptă, delicat, de parcă ar rosti o vrajă :Tata. Continuă cu Buu (care e mamaie bu-mama mea adică), sau cățelul Bixi (tot Bu și ăla).
Numără, invariabil doar până la doi. La întrebare Cât/e, Ioana are un singur răspuns: Două-Două(cu un puternic accent franțuzesc). Are două suzete, două pahare de apă, două pantofi. Mai repetă câteodată unu după mine, și iese ceva franțuzit așa.
La doar un an și șase luni Ioana mea înjura! Zicea clar: Bagpu, Bagpu, Bagpu. Mi-au ieșit ochii din cap cât cepele când am auzit-o prima oară și m-am pus cu gura pe taică-su. Care taică-su se jura că nu el a învățat-o, dar îmi confirma cu râsul mucalit care-i însoțea vorbele mincinoase. Mă rog, adevărul cred că e pe la mijloc, n-o fi repetat el cu ea în scopul de a o opări pe maică-sa, dar așa cum îl știu, atunci când conduce repetă formulele astea magice. Pe care Ioana le-a preluat imediat. Din reacția mea ea și-a dat seama imediat că e rost de o ghidușie, așa că repeta mereu, deși eu i-am zis că nu e voie. Așa că arăta nu cu degețelul arătător, și repeta bagpu-bagpu-bagpu.
A trecut etapa în câteva zile, dar încă mai are amintiri..
Merge hotărâtă la cămară, se ridică pe vârfuri, apasă clanța și deschide larg ușa, trântind-o de perete. Arată cu degetul și cere, pe un ton care nu acceptă replică: Măăăăăăăăr! Măăăăăr! (mă rog, r-ul ăla e un fel de îîîîî). Și mai vrea ceva: Nu-nu!Nu-nu!(nuci). În fiecare seară, invariabil, același meniu.
Acum două zile am repetat numele ei:
-Cum te cheamă?
-........
-Hai repetă după mami: Ioana
-.................
-Hai pe silabe. Zice mami, zice și Ioana: I
-Iiiiiii
-oa
-Oaaaaa
-na
-Na-na!
-Ioana
-OANANA!
-Ioana
-NANA!
Așadar, lume-lume, meet Oanana (hrănind cu generozitate porumbeii de la locul de joacă):
No comments:
Post a Comment