Din mijloacele de transport în comun.

Duminică m-am urcat în 226. Pe locurile din spatele șoferului, o mamă cu un băiețel de vreo 7 ani. Mai în spate, pe scaunul de lânga ușa de la mijloc, o fetiță de aproximativ 10-11 ani, ușor plinuță. Deduc din interacțiunea dintre cei doi copii care urlau unul la celălalt, și din încercările femeii de a-i potoli, că sunt frați, iar doamna le e mamă. 

În autobuz mai găsești, sporadic, câte un loc liber.

La Cișmigiu urcă un cuplu de bătrâni. Șoferul staționează considerabil pentru a le permite să urce. Bătrânica, mai sprintenă, bătrânul mai puțin. Nervos că e neputincios. Se uită amândoi în jur, în căutarea unui loc liber. Cel mai apropiat e la scaunele față în față, cele speciale pentru bătrâni. O adevărată aventură, la felul în care se mișca bietul bătrân, încleștat de bara de autobuz, în mâna cealaltă strângând un baston. Stă exact lângă fetița, care se uită insistent pe geam. Îi mai aruncă o privire moșului, apoi iar pe geam. 

O altă doamnă bătrână, cochetă și ușor excentrică, dar cu față de bunică blândă o roagă frumos să vină lângă ea, ca să cedeze locul. Fetița dă din cap încăpățânat. 

Între timp, bietul tataie face câteva manevre neputincioase și nereușite de a se deplasa într-un autobuz care ia curbele cu viteză. Nu reușește.

Mama fetei nu mai întoarce capul. Simt cum mi se urcă sângele în cap. O rog pe fetiță, pe un ton hotărât, să se mute lângă bunica cu ochi blânzi, și să elibereze locul lui tataie, care nu se poate deplasa. Cu un amestec de revoltă și rușine, se ridică și se așează în locul indicat. Mă uit la ea în continuare și îi spun: Domnul e bătrân și nu mai poate. Ai făcut o faptă bună. 

Fetița zâmbește cu un amestec de mulțumire de sine pentru fapta bună pe care a făcut-o. A dispărut încăpățânarea. 

Azi în metrou. Urcă la Tineretului o femeie cu un bebe mic și frumos, de vreo 5 luni, în brațe. E însoțită de o bunică. Metroul circulă cu viteză, ele se dezechilibrează. Scaunele ocupate de bărbați tineri, femei între două vârste, fete la vreo 30 ani. Nimeni nu le vede. Bunica o îndeamnă pe femeie să înainteze pe culoar. Eu le fac loc, le dau măcar locul meu în picioare în fața scaunelor, doar-doar s-o ridica cineva. Se ridică. Tot o femeie, de vârsta a doua. Normal.

Noi, ăștia care avem copii. Și copiii noștri care și ei vor avea copii. Cu toții vom ajunge niște moși și babe neputincioși. Cred că am chiulit cu toții când se preda compasiunea față de cei din jur. N-am putea noi mai bine să ne învățăm copiii, de preferat prin exemplul personal, că ăsta prinde cel mai bine, că putem face fapte bune fără vreun mare efort din partea noastră? Să încurajăm gesturile de acest gen, nu pentru că ar fi deosebite, ci pentru că sunt importante? Să punem indiferența la zid, nu să o acceptăm ca pe o realitate comodă? Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că într-o zi vom fi și noi ca cei pe care îi igorăm acum.