Operaţia cu laser pentru reducerea miopiei.

M-am operat pe data de 29 octombrie 2009, la medicul Mihai Pop. S-au împlinit 5 ani luna trecută, sunt în continuare foarte mulţumită de decizia luată atunci. Între timp, am şi născut prin cezariană, tocmai pentru că făcusem această operaţie (deşi şi dacă nu mă operam, miopia mea ar fi fost suficient de mare pentru ca recomandarea de cezariană să rămână 90% în picioare, riscul fiind o dezlipire de retină). 

Am fost mioapă de pe la 7-8 ani, până la 23. Nu din naştere, ci din obiceiul nesănătos de a citi la lumină slabă (eram de mică un şoarece de bibliotecă şi citeam cu lumina stinsă, la lumina televizorului!!!). Stăteam foarte aproape de televizor, cu nasul în el, deci nu-mi protejam ochii în creştere sub nici o formă. Acestea, combinate cu faptul că părinţii mei nu aveau timp să mă observe prea mult, şi că eu nu recunoşteam că nu vedeam prea bine la tablă, au dus la descoperirea miopiei mele în stadiu avansat, undeva la -2 şi -3. Au urmat problemele specifice cum ar fi ruşinea de a purta ochelari ( ai mei îmi cumpăraseră şi unii oribili, cu rame din plastic, moda anilor 60, pentru că tatăl meu era atunci adversarul principal al modei, da asta e altă discuţie), ulterior din economiile proprii mi-am cumparat eu alţii, apoi creşterea din adolescenţă care a dus la o dublare a miopiei, până la dioptrii de -4,5 şi -5,5. În următorii ani miopia s-a stabilizat- este o condiţie obligatorie pentru operaţie- aşa că în 2009, undeva prin vară, iulie parcă, m-am dus la un consult preoperator care urma să stabilească dacă şi în ce condiţii mă pot opera. Atunci cabinetul era în zona Eroilor, în vecinătatea Academiei Militare, între timp s-a mutat la parcul Carol. Răspunsul a fost pozitiv, mi s-a explicat procedura, am întrebat ce aveam de întrebat, m-am programat şi am aşteptat ziua operaţiei.
Am avut ceva emoţii, îmi imaginam scenarii care mai de care mai negre, în mod complet nejustificat, aşa cum s-a dovedit pe urmă. Sigur, orice operaţie are riscurile sale, needless to say.
A durat cam 40 de minute, am intrat iniţial într-o sală unde stăteau cei care ieşiseră din operaţie şi cei care urmau să intre, mi s-au pus nişte picături, am mai discutat cu ceilalţi pacienţi. Am intrat în sală, am urmat instrucţiunile doctorului- tot ce trebuie să facă pacientul este să privească fix luminiţa roşie, evitând să îşi mişte brusc privirea. Mi s-a explicat permanent ce urmează, în maxim 30 minute ieşeam din sala de operaţii. Am mai aşteptat un pic, apoi am plecat pe picioarele mele din clinica, cu metroul chiar (însoţită de tata, nu chiar singură). Coborând treptele la metrou, am remarcat că în spatele ceţei care îmi acoperea ochii, eu văd ce scrie pe panouri! Asta fără ochelari, bineînţeles.
Recomandările erau de a nu mă freca la ochi, de a evita vânt, şampon în ochi, orice m-ar putea incomoda şi ar putea provoca reflexul de a mă freca la ochi, mi-am administrat picături, lacrimi artificiale şi antibiotic, m-am odihnit 1 săptămână, apoi m-am reîntors la birou.
La controalele făcute ulterior (incluse în preţul operaţiei) s-a stabilit că operaţia a avut succes 100 %, până în prezent sunt în continuare "nepurtătoare de ochelari". Şi da, mi-a schimbat viaţa semnificativ.
Preţul este decent, operaţia merită pe deplin banii ăştia, am înţeles că alte clinici practică preţuri mai mari, eu îi recomand pe ei. Medicul Mihai Pop mi s-a părut un profesionist, la fel toată echipa.
Informaţii despre clinică, program, tarife, personal, servicii pot fi găsite pe site-ul lor: http://visionclinic.ro/.