Începi cu speranţe mari. Eşti cea mai puternică, nimeni nu e ca tine, toată lumea e a ta. Ai primit vestea cea bună, urmează să ai un copil cu bărbatul alături de care te vezi toată viaţa de aici înainte. Asta îţi doreai de ceva timp, simţeai că e momentul pentru ca tabloul să fie complet. Căci ce poate fi mai frumos decât o familie întemeiată din iubire, la care se adaugă rodul iubirii dintre voi doi?
Urmează cele 40 de săptămâni de sarcină, în timpul căreia te transformi din toate punctele de vedere. Corpul ţi se modifică, apar kilograme în plus, vergeturi, picioare umflate, pete pe faţă. Renunţi la obiceiurile tale, apar interdicţiile care parcă nu se mai termină. Eşti responsabilă de aici încolo şi de o altă viaţa, aşa că te supui, căci vrei ce e mai bun pentru copilul tău nenăscut. Deja el e mai important decât tine. Urmează săptămânile nesfârşite de greaţă şi rău de nedescris, arsurile îngrozitoare, oboseala, insomniile. Burta creşte, tu te mişti din ce în ce mai greu, sufli ca o babă la fiecare treaptă, abia te mişti de pe o parte pe cealaltă. Hormonii joacă ping-pong în organismul tău slăbit de nemâncare, nesomn şi stări de rău. Te încearcă tot felul de îndoieli şi frici în legătură cu ce va urma, mergi la medic cu regularitate, faci toate investigaţiile din sarcină şi întrebi de fiecare dată "Sigur e totul bine cu bebeluşul?". În jurul tău apar dintr-o dată nenumărate cazuri nefericite, avorturi spontane, copii cu malformaţii sau boli îngrozitoare, mortalitatea infantilă. Erau şi înainte probabil, doar că nu te apăsau aşa tare.
Nu mai eşti tu, cea de dinainte. Treci de la extaz la agonie în câteva secunde, din motive pe care doar tu le consideri serioase. Vrei să se termine odată sarcina asta, să apară bebeluşul şi să redevii cine erai. Nu ştii exact ce te aşteaptă, toţi îţi spun să profiţi, să dormi acum, că după aia nu mai prinzi (ce ştiu ei, că tu nici acum nu dormi că nu poţi respira de burtă, arsuri şi poziţii incomode), tu eşti convinsă că mai rău de atât nu se poate.
Te duci la spital, te întorci peste 5 zile multiplicată, cel mai probabil tăiată şi cusută prin diferire locuri, cu nişte sâni mari cum n-ai avut în viaţa ta, dar care dor de-ţi vine să urli. Începe viaţa cu boţul ăla mic de om, care plânge într-una, vrea să stea numai la sân, te sechestrează în dormitor, nu-ţi dă voie să dormi două ore legat, şi doamne, cât ai vrea să dormi. Să dormi o noapte întreagă aşa, fără să te trezească nimeni, să te refaci. Din nou treci de la o stare la alta. Când doarme odorul liniştit, te uiţi la el cât e de perfect, îţi vine să plângi de bucurie că e sănătos, atââât de frumos, perfect şi al tău! Apoi încep iar plânsetele necontenite ale bebeluşului, durerile de sân, de burtă, de tăieturi, lohii, hemoroizi. Părul cade cu pumnul, îţi vine să pici din picioare de nesomn şi epuizare. N-ai voie cafea, alcool şi mai toate felurile de mâncare care îţi plăceau înainte. Să nu îi provoci copilului colici, alergii, agitaţie.
Te enervează toţi care-ţi spun cât de fericită eşti, că nu-ţi lipseşte nimic. Parcă nimeni nu a mai trecut prin asta, te uiţi la mame care nu sunt în stare să-ţi spună că te înţeleg şi ştiu cât e de greu, de parcă ele au uitat complet. Sau poate lor nu le-a fost atât de greu, poate ele sunt făcute pentru aşa ceva şi tu nu..
Îţi e dor de viaţa ta de dinainte. Te uiţi la omul de lângă tine care e la fel de obosit, însă în alt fel. Sunteţi amândoi nedormiţi şi bulversaţi, nu ştiţi ce a dat peste voi şi când s-a schimbat viaţa voastră complet. Tu vrei să te plângi într-una cât e de greu să rămâi singură acasă cu copilul, cât de mult plânge de-ţi vine să-ţi smulgi părul din cap, cât eşti de nedormită, nemâncată, cât de tare te dor sânii, hemoroidul, burta, spatele. Că vrei şi tu să dormi, să stai la masă 10 minute liniştită, să mergi la veceu fără să plângă nimeni pe fundal, ai nevoie de ajutor. Simţi nevoia să vorbeşti cu cineva. Dar el e sătul de o zi de muncă şi n-are chef să audă şi de la tine cât de greu e, eventual de mai multe ori pe zi aceleaşi lucruri. Îşi dă silinţa, face ce poate, mai schimbă şi el copilul, îl spală, îl plimbă în braţe, face cumpărăturile, plăteşte facturile, aleargă toată ziua, ce vrei mai mult de atât?. Seara vrea şi el să stea liniştit pe canapea la un serial, să bea un pahar cu vin, să se relaxeze şi să se pregătească pentru o nouă zi în junglă. Nu e cazul să-ţi asculte nemulţumirile adunate peste zi, e sătul el de ale lui.
Stai singură zile în şir, uitându-te la ceas şi aşteptând cu înfrigurare ora la care va veni el acasă, să-i mai predai ştafeta. Schimbi scutece, alăptezi, plimbi în braţe, speli, calci, fierbi legume, pasezi. Ai momente minunate cu copilul tău perfect, la fel cum ai momente grele când nu se mai opreşte din plâns, nu ştii ce are şi cum să-l alini.
Te simţi singură şi neînţeleasă. Ai nervii întinşi la maxim mai tot timpul, plângi mult şi te simţi nefericită. Nu mai ai timp să faci nimic din ce îţi plăcea, abia ai timp de un duş. Ţi se pare că arăţi din ce în ce mai rău şi nu mai ai timp să te îngrijeşti. Lumea te uită. Din când în când îşi mai aduc aminte de tine prietenele apropiate, dar şi ele evită să te sune de multe ori ca să nu te deranjeze. Oricum, de multe ori nici nu poţi vorbi la telefon, n-ai energie nici să răspunzi la un mesaj.
Cel mai tare te doare faptul că te simţi singură în relaţia de cuplu, care pare să nu mai existe. Nu mai comunicaţi, tu vorbeşti mult, el nu te ascultă. Sau te ascultă, dar nu-ţi dă apă la moară, speră că îţi va trece de la sine, trebuie doar să nu încurajeze văcăritul ăsta. Te întrebi dacă aşa străini aţi fost dintotdeauna şi nu ţi-ai dat tu seama, sau se întâmplă tuturor după ce apare copilul şi e doar o perioadă. Când s-a schimbat el aşa, sau poate tu te-ai schimbat?
Dai vina pe hormonii ăia nemernici, strângi din dinţi şi mergi mai departe, aşteptând şi sperând ca lucrurile să se îmbunătăţească. Copilul va creşte, voi o să vă reveniţi şi o să vă apropiaţi din nou unul de celălalt, numai că nu ştii exact când se va întampla asta, speri doar că nu mai e mult până atunci. Îţi doreşti din răsputeri să te trezeşti într-o dimineaţă optimistă şi să te culci la fel de optimistă, fără mari fluctuaţii de dispoziţie în timpul zilei. Şi iei copilul în braţe, îl alinţi, îl drăgăleşti, îl schimbi, îi dai de mâncare, te joci, că la urma urmei, nu-i aşa, tu eşti cea mai bogată dintre toţi şi n-ai să mai fii singură niciodată.
Am trecut şi eu prin experienţe asemănătoare. Mi-a fost şi-mi este greu în continuare. Dacă ar fi să dau sfaturi pentru proaspetele mămici, le-aş spune în primul rând să nu refuze nici un fel de ajutor, ba să-l ceară, sub orice formă ar fi, bunici, străbunici, bone, ajutoare în casă. Să accepte să i se dea bebeluşului lapte praf un biberon-două, în schimbul unor nopţi de somn neîntrerupt, că nu se întâmplă nimic groaznic. Să ia vitamine, să mănânce bine, să doarmă cât şi când poate, să lase bebeluşul cu alte persoane câteva ore, să iasă cât de des poate în oraş, să nu se izoleze de viaţa de afară, să facă din nou un sport sau o activitate care îi face plăcere. Să discute cu alte mame care au trecut şi ele recent prin experienţa asta, şi să aibă încredere în instinctele ei de mamă, care sunt de la mama natură şi nu dau greş, cu condiţia să le asculţi.
No comments:
Post a Comment