Aventuri din parc. Episodul I

Văzând că episodul pilot "În parc" a avut succes, deschid un prim sezon despre aventurile Ioanei în parc şi la locurile de joacă, unde petrecem mult timp atunci când vremea ne permite. 

Puţin înainte de Paşte, ne plimbam printre blocuri căutând un loc de joacă populat cu copii (se întâmplă de multe ori să fie goale, sau populate cu adulţi care îşi sprijină şi ei fizicul pe bănci în timp ce fumează paşnic o ţigară, beau o cutie de bere şi mormăie diverse obsecintăţi printre dinţi- p-ăştia căutăm să îi evităm).

Mergem noi aşa, eu împingând la căruţ, ea cu degetul arătător întins, ţipând la fiecare căţel sau copil întâlnit pe drum. Ajungem la un loc de joacă unde se aflau câţiva copii, domnişoara îmi arată prin semne şi interjecţii că ar fi bine să o debarc acolo. Intrăm, o desfac din centuri, mă trage de mână spre un băieţel care se juca cu bunica lui în zona toboganului. Ioana îi zâmbeşte cu toţi cei 7 dinţi, întinde mâna prietenoasă flăcăului cu pricina.

- Bebeee, zice băieţelul. 

- Da, mamaie, un bebe miic, miiic. Ia-o de mânuţă, uite ce frumoasă e. 

- Be-beeee, repetă el, o apucă pe Ioana de mână şi haţ, la gura lui să o muşte. Noroc că eu sunt circumspectă când vine vorba de apropieri între copii din ăştia mici aşa şi stau foarte aproape de ei, atentă la orice mişcare; parez intenţia, şi plodul îşi înfige colţii în mâna mea. 

- Atenţie maică, aoleu, era să o muşte! Vezi, fii atentă la ei- zice bunică-sa, cea care îl îndemnase mai devreme să o ia de mână pe Ioana. (nu mai zic că în cartierul ăsta mă tutuiesc toate babele, probabil au impresia că am paişpe ani şi-am făcut şi eu un copchil, şi prin urmare îşi permit, dar îmi atrage atenţia de parcă era vina mea că nepotul ei era să-mi muşte fata). Mai zice bunica una două, de complezenţă, aflu că micul tătar are aproape 3 ani. Ioana în continuare îi zâmbeşte şi vrea să mergem după el, eu îi fac pe plac, mai încercăm o împrietenire cu flăcăul. De data asta o împinge cu două mâini şi o dărâmă în fund, strigând "Beeee-beee, beee-be", apoi dă să se urce pe ea cu picioarele, stil Tarzan..Îl apuc de picior, îl dau înapoi, îmi ridic fetiţa de jos şi mă îndepărtez, spunându-i Ioanei că băieţelul ăsta nu ştie să se joace, aşa că mai bine mergem mai departe de el, să nu ne accidenteze.
- Doamnă, vedeţi de ăsta mic, că era să-mi lovească fata. Mai uitaţi-vă după el, îi zic cucoanei care-şi vedea de altele.
- Eeei, maică- sare cu gura bunica- e şi ei mici, ce ştie ei?! E copii, aşa e cu copiii, se mai lovesc, în joacă, n-are nimica! (Nici ăia mare nu prea "ştie"ei mare brânză).
Îmi văd de drum, o duc pe Ioana la leagăne. Cele de copii mici ocupate, mai atârnăm şi noi până se eliberează vreunul, ea atârnată de un deget de-al meu.
Se pare însă că şi micul tătar făcuse o pasiune pentru Ioana între timp, că o dată vine în fugă mişeleşte aşa, împinge cu putere un leagăn, mai-mai să ne lovească pe amandouă.
Din spate vine gâfâind mă-sa mare:
- Nu, mamaie, nu e voie, mamaie, aoleu!
Mă hotărăsc să îi las în plata domnului acolo, pe bulfei şi pe mă-sa mare, iau fetiţa în braţe şi părăsesc locul de joacă, lasă că găsim noi un altul cu copii mai simpatici. Ioana plânge de zor, tot arătând cu degetul înapoi la tătar, eu îmi văd de drum neînduplecată, iar tătarul îşi vede de ale lui, trecând la o nouă victimă, căreia îi fura jucăriile, făcând-o să plângă.
Nu-mi rămâne decât să sper că, odată cu trecerea timpului, Ioana nu va mai fi atrasă de genul ăsta de băieţi, mâine-poimâine bărbaţi, care julesc fetiţele, urmare a educaţiei primite(sau mai degrabă a lipsei acesteia, căci, nu-i aşa, să nu învăţăm copii că nu e bine să facă un anumit lucru, să nu cumva să le ştirbim personalitatea...).