Mi-am petrecut jumătate din viaţă locuind la ţară, jumătatea cealaltă la oraş. Până la 14 ani m-am bucurat din plin de avantajele unei copilării la ţară, am crescut într-o casă cu curte mare, aer curat, hrană sănătoasă, care au venit la pachet şi cu ceva dezavantaje, dar despre asta într-un episod viitor. Odată cu mutarea mea la oraş, şi implicit la bloc, am devenit conştientă de diferenţele clare dintre cele două tipuri de locuinţe, mi-a plăcut maxim să am toaleta şi duşul cu apă caldă la câţiva metri de dormitor, dar mi-a displăcut lipsa de intimitate, faptul că auzeam vecinii, şi că la rândul meu eram auzită de ei.
Blocul în care locuim momentan este construit după cutremurul din 77, foarte rezistent, pereţii toţi din beton armat, chiar foarte armat, de nu am semnal la telefon şi internet pe tabletă în dormitor. În schimb, aceeaşi poveste, îmi aud vecinii când vorbesc mai tare, când trag apa la WC sau când dau televizorul la maxim, cum de altfel sunt convinsă că şi ei mă aud pe mine. Am copil mic, copiii mici plâng, plâng şi ăia mai mari, plâng şi adulţii, dară-mi-te ăştia mici, îmi dau seama că vecinii o aud şi pe Ioana.
Azi am avut o zi bună până la un anumit punct, Ioana plină de energie ca de obicei, curioasă, dornică de ieşit în parc, de glume, de jocuri noi. Până la partea cu somnul de după masă (suntem în perioada aia în care nu s-a decis dacă doarme 1 dată sau de două ori pe zi). Îmi era clar că era obosită, se freca la ochi, se agita, dar sub nici o formă nu putea adormi. Ne-am mai jucat, iar în sufragerie, în balcon, în dormitor, o puneam iar pe pernă, în pătuţ, nimic. Agitaţie maximă, desfăcea cremele, le ducea la gură, mânca din ele, ţipa ca din gură de şarpe dacă i le luam, clar, manifestările specifice unei oboseli crunte. Se pune la un moment dat pe un plâns sfâşietor şi de neconsolat.
Şi ghiciţi ce. Îmi bate vecinul în perete! Rămân perplexă, nu-mi vine să cred, dar da, vecinul tocmai ce îmi bătuse în perete. Ca să ce? Să mă informeze că am copil mic care plânge, în cazul în care eu nu-l auzisem (deşi sunt convinsă că mă auzea şi pe mine când încercam să-l consolez)?! Să mă facă atentă că pe el îl deranjează, în cazul în care mie mi s-ar fi părut amuzant că fetiţa mea plângea? Să mă duc în altă cameră, care nu se învecinează cu el?! Întreb din nou, de ce mi-ar bate cineva în perete, atunci când copilul meu de 1 an şi două luni plânge şi eu sunt cu el, încercând să-l împac?
Nu am un copil prost crescut, needucat, care urlă de mama focului pentru a atrage atenţia, ci un copil mic, care nu vorbeşte, căruia îi cresc măselele, care are dureri şi nu poate să se exprime altfel decât prin plâns. Nu e nevoie să ai copil ca să îţi dai seama de anumite lucruri. Poate că dacă ar fi fost vreun flăcău tânăr care-şi pierde nopţile prin cluburi şi ziua nu poate să doarmă de urletele copchiilor vecinilor, aş înţelege că nu-l duce capul prea mult, e vârsta care-l scuză, lipsa de experienţă, faptul că nu ştie ce înseamnă să ai copil. Dar nu e cazul, vorbim aici de nişte adulţi care au trecut şi ei prin asta, dar care nu mai ştiu (dacă or fi ştiut vreodată) ce e aia TOLERANŢĂ.
Sunt convinsă că toleranţa face diferenţa între societatea noastră şi alte societăţi din alte ţări, pe care le considerăm cu toţii superioare şi "civilizate". Dacă am avea niţel mai multă toleranţă faţă de cel de lângă noi am progresa surprinzător şi ne-am mai descreţi frunţile ridate de atâta încordare(funcţionează mai bine decât cele mai bune creme cu colagen, vă zic eu).
Ca să fiu şi eu tolerantă(sau mai bine zis "doar" eu), nu-i voi bate în perete data viitoare când va trage apa la 3 dimineaţa (că da, şi eu îl(o) aud când merge la veceu la ora aia interzisă şi face zgomot, în loc să se ţină până dimineaţă). Şi-i scuz manifestarea de azi, gândindu-mă că poate a lucrat de noapte, era obosit(ă) şi n-a ştiut ce face. Ce să-i faci, aşa e la oraş, viaţa la bloc...
P.S. Alternanţa de genuri este pentru că nu ştiu care din vecini a făcut gestul, femeia sau bărbatul, n-aş vrea să discriminez.
No comments:
Post a Comment