Ieri la locul de joacă, pe la 12. Copii mulţi, ca de obicei la ora asta, de toate vârstele, părinţi, bunici, cărucioare de tot soiul, jucării la tot pasul. Ioana aleargă (adică merge ca raţa, dar ţese iute din picioare, ceea ce cred că aduce a alergat) de la căluţi la broască, la tobogan, la leagăne, după mingi (altele decât ale ei). Eu alerg după ea, să mă asigur că nu atacă pe nimeni şi că nimeni nu o atacă pe ea(se întâmplă chestii, după cum urmează). Vrea în broscuţă, o aşez, o susţin de spate şi ea începe să se bălăngăne fericită. Vine un fugă un băieţel, în jur de 3 ani după estimările sale. Şi mai în fugă după el un domn la vreo 2 m înălţime, tot vreo 2 lăţime, spate mare, tatuaj pe braţ, genul de gardă de corp sau luptător K1. Băieţelul se urcă şi el pe broscuţă, în faţa Ioanei, începe să se dea tare. Taică-su- domnul de mai devreme după cum mi-am dat seama între timp- ţipă la el: "Mai încet, Daviiid, încet mă, n-auzi, că e mică fetiţa, tată, încet, încet". N-are treaba David, se bălăngăne de zor, noroc că eu o ţin.
Ioana se plictiseşte, vrea jos, pleacă mai departe. Se opreşte la o roată din aia cu bile de învârt copiii la ele fascinaţi. O ia de jos, împinge de ea, râde. Din spate apare un băieţel, se repede la roată, i-o trage din mână, Ioana începe să urle, dar ţine băţul cu putere. Îl identific pe băieţel rapid, mai degrabă după taică-su, care vine lângă noi, îl ia cu forţa de acolo: "Lasă fetiţa, mă, n-auzi, lasă-i roata, ia-o pe cealaltă." Mai departe, Ioana lasă roata, vede o minge galbenă, o ia în braţe, se lasă în fund. David- acelaşi de mai devreme- se repede să i-o ia din mâini, reuşeşte, o aruncă cât colo. Aleargă taică-su după ea, se ridică şi Ioana, aleargă toţi după minge. Şi eu, normal. David o ajunge din urmă pe Ioana, îşi înfige mâna dreaptă în părul Ioanei din creştetul capului şi începe să tragă de zor. Taică-su îl ajunge din doi paşi, încearcă să-l facă să-i dea drumul, plodul strânge disperat părul. Ioana plânge, eu o iau în braţe consternată, cu inima cât un purice, încerc să o împac. Îi zic uriaşului câteva despre flăcăul lui, mai cu jumătate de gură, că nu-mi venea să sar la gâtul lui, văzându-l aşa mare, un fel de Goliat al timpurilor noastre. El îşi scuză progenitura, pe motiv că-s copii, ce ştiu ei, şi încearcă diverse scheme să o împace pe Ioana, care mai că se sperie mai tare. Măcar omul era conştient de ce are la uşă şi era îl urmărea activ, nu zăcea pe o bancă indiferent în timp ce fi-su traumatiza copii în parc.
Plec cu Ioana în braţe, mă duc la leagăne, uită de episod, râde iar, cu lacrimile pe obraji. Acolo mama Biancăi (o buburuză de vârsta Ioanei cu care m-am mai intersectat la locul de joacă) mă informează că flăcăul ăsta David e renumit prin cartier (sunt mulţi Davizi prin cartier, dar ăsta e unic se pare), că mai devreme o atacase şi pe Bianca.
S-a notat. Sper numai să-l recunosc, că n-are nimic distinctiv în afară de comportament. Şi de taică-su. Dar ce mă fac dacă vine cu maică-sa data viitoare?
Ioana se plictiseşte, vrea jos, pleacă mai departe. Se opreşte la o roată din aia cu bile de învârt copiii la ele fascinaţi. O ia de jos, împinge de ea, râde. Din spate apare un băieţel, se repede la roată, i-o trage din mână, Ioana începe să urle, dar ţine băţul cu putere. Îl identific pe băieţel rapid, mai degrabă după taică-su, care vine lângă noi, îl ia cu forţa de acolo: "Lasă fetiţa, mă, n-auzi, lasă-i roata, ia-o pe cealaltă." Mai departe, Ioana lasă roata, vede o minge galbenă, o ia în braţe, se lasă în fund. David- acelaşi de mai devreme- se repede să i-o ia din mâini, reuşeşte, o aruncă cât colo. Aleargă taică-su după ea, se ridică şi Ioana, aleargă toţi după minge. Şi eu, normal. David o ajunge din urmă pe Ioana, îşi înfige mâna dreaptă în părul Ioanei din creştetul capului şi începe să tragă de zor. Taică-su îl ajunge din doi paşi, încearcă să-l facă să-i dea drumul, plodul strânge disperat părul. Ioana plânge, eu o iau în braţe consternată, cu inima cât un purice, încerc să o împac. Îi zic uriaşului câteva despre flăcăul lui, mai cu jumătate de gură, că nu-mi venea să sar la gâtul lui, văzându-l aşa mare, un fel de Goliat al timpurilor noastre. El îşi scuză progenitura, pe motiv că-s copii, ce ştiu ei, şi încearcă diverse scheme să o împace pe Ioana, care mai că se sperie mai tare. Măcar omul era conştient de ce are la uşă şi era îl urmărea activ, nu zăcea pe o bancă indiferent în timp ce fi-su traumatiza copii în parc.
Plec cu Ioana în braţe, mă duc la leagăne, uită de episod, râde iar, cu lacrimile pe obraji. Acolo mama Biancăi (o buburuză de vârsta Ioanei cu care m-am mai intersectat la locul de joacă) mă informează că flăcăul ăsta David e renumit prin cartier (sunt mulţi Davizi prin cartier, dar ăsta e unic se pare), că mai devreme o atacase şi pe Bianca.
S-a notat. Sper numai să-l recunosc, că n-are nimic distinctiv în afară de comportament. Şi de taică-su. Dar ce mă fac dacă vine cu maică-sa data viitoare?
No comments:
Post a Comment