Din casă

În casă sunt doar eu şi bebeluşa, de când s-a stricat vremea asta nu am mai ieşit afară (o perioada a avut bebeluşa muci, apoi n-am vrut să risc, că tare greu e cu muci). N-am ieşit nici pe balcon, unde momentan plouă (am balcon deschis). Simt nevoia să ies, să văd oameni, să mă uit la ei în timp ce beau o cafea într-o cafenea din centru, să uit un pic de alte griji şi rutine. Bebeluşa a făcut 8 luni, dar încă nu o las singură cu altcineva în afară de taică-su, nici nu prea am cu cine, ce-i drept:D.

Îmi propun să fac multe pentru mine, dar nu prea am timp. Dacă am timp, nu am energie, cu nopţile nedormite din ultimele luni nu prea am de unde să fiu atât de energică. Îmi lipsesc plimbările zilnice din prima parte a toamnei, când bebeluşa mea adormea în căruţ şi eu mergeam de zor, gândindu-mă la câte şi mai câte pe fond colorat de frunze moarte.

Mă uit pe geam şi parcă mi-aş dori să fiu afară, cu treburi. Apoi îmi dau seama că oamenii care sunt afară îşi doresc să ajungă cât mai repede acasă.. aşa e omul, vrea ce nu are, sau mai bine zis, e nevoie de un pic din fiecare.

Nu am prietene cu copii de vârste apropiate cu asta mică a mea. De fapt, nu prea am prietene cu copii, cel puţin nu în preajma mea, cu care să mă vizitez. Mă loveşte aşa, o melancolie cu accente de depresie.

Vreau să mă bucur la maxim de timpul ăsta pe care îl am să îl petrec cu micuţa mea, pentru că după ce trec ăştia doi ani, e posibil să îi simt lipsa. Şi n-aş vrea ca acum să stau să mă plâng, şi atunci să mă plâng din nou.

E clar, va trebui să ies mai mult din casă, sunt cam izolată şi nu prea am soluţii în situaţia în care sunt acum. Voi supravieţui cumva iernii ăsteia, concentrându-mă asupra ei şi asupra mea.

Fii-mea e pe jos, roade mouse-ul. Mai devreme a rupt o pagină din Sonata Kreutzer, cumpărată recent, ediţia de lux de la Adevărul (da, aia frumoasă aşa, e minus o pagină acum).

E frumos în casă la mine:).