Sau mai degrabă ce s-a schimbat în viaţa mea după venirea pe lume a bebeluşei:
- somnul. Ştiţi somnul ăla profund, neîntrerupt, fără griji, de concediu sau vacanţă, fără alarme sau lucruri de făcut a doua zi? Când adormi când vrea muşchiul tău, şi te trezeşti tot când vrea muşchiul tău? Ei bine, eu nu mai ştiu cum e. S-a terminat, s-a dus. După somnul ăsta tânjesc cel mai mult, îmi doresc nespus o noapte cu somn neîntrerupt, să mă trezesc singură la ce oră vrea ceasul meu biologic. Cât de rău e? Rău, dar ajungi să te obişnuieşti cu lipsa lui. Nu să-ţi placă, dar să ţi se pară obişnuit. În primele săptămâni după naşterea fetiţei am crezut că o să mor de oboseală. Nu-mi venea să cred ce rău îmi e, cât e de greu şi de solicitant, refuzam să mă supun noii vieţi. Clocotea încă în mine egoismul, nu voiam să renunţ la viaţa mea, la somnul meu mai ales. M-am supus şi nu, n-am murit.
- lenea. Când trebuie să faci ceva, dar nu faci, pentru că poţi să amâni. Pentru că pur şi simplu ţi-e lene- lenea aia ca un viciu, care-ţi toropeşte voinţa, dar e prea dulce ca s-o alungi. Nu mai există aşa ceva. De aici încolo faci lucrurile când poţi, nu când vrei. Ştiţi că circula pe internet o poză cu un bebeluş cu voinţă, care spunea "Eu fac ce vreau, când vreau, dacă mă lasă mama!"?. Vă zic eu, e vrăjeală. De fapt acolo e o mamă care spune "Eu fac ce vreau, când vreau, dacă mă lasă bebeluşul".
- viaţa socială. Nu mai există. Te mai vizitează din când în când prietenele bune, dar tu nu mai eşti ca ele, liberă. Le asculţi poveştile cu interes şi nostalgie, poate chiar nişte invidie. Dacă începi să vorbeşti şi tu, fără să-ţi dai seama aluneci în subiecte bebeluşeşti. Care nu prea au relevanţă decât pentru cei care trec prin asta. Nu prea ai ce altceva să spui, că tu nu prea mai faci altceva.
No comments:
Post a Comment