După o dimineaţa oribilă cu cel puţin 1 oră de plâns bebeluşesc necontenit, cu zbateri şi refuz de a coopera cu mumă-sa care încearcă să strecoare nişte picături în nas, după o criză de nervi de genul "aşa ceva nu e pentru mine, nu ştiu ce să-i fac, nu mai pot, nu-s bună de mamă că n-am răbdare", revin pe metereze pentru a continua saga mamei de copil de 7 luni jumate. Şefa mea stă momentan în ţarc, unde are bunăvoinţa de a acorda ceva atenţie unor jucării, însă mă aştept să se plictisească de ele din clipă în clipă.
Rămăsesem la prânz. Aşadar, iau prinţesa, o pun pe scaunul ei, o asigur cu centurile, repede înhaţ o baveţică, i-o leg cu dexteritate dupa ceafă, în secunda următoare ea o bagă în gură (sau chiţăie a plâns), eu torn mâncarea în recipientul în care o şi pasez, mai spăl o dată carnea, bag blenderul, insist, să nu rămână bucăţi de carne, mă asigur că nu frige şi nu e nici prea rece. Mă aşez pe scaun lângă ea şi încep să-i îndes linguriţe cu mâncare. Nu zice nu, ba dimpotrivă, comentează dacă basculez prea încet. iar eu ştiu că dacă îi dau prea încet, risc să zică "gata" mai devreme decât de obicei. Se întâmplă rar ca ea să coopereze până la capăt, adică aproximativ 180-200 g de piure legume cu carne sau gălbenuş de ou. De obicei se rezumă la cam 120 g, apoi începe distracţia. Datul peste mână, peste lingură, mâna în gură după mâncarea abia introdusă, ploicica cu mâncare, frecatul la ochi cu mâncare însoţit de urletele aferente... Suntem murdare amândoua, şi scaunul, şi masa, şi peretele, şi gresia de pe jos.
O spăl, când e mai grav o şi schimb. Cu ocazia asta am aflat cât de tare pătează legumele (până în prezent bio, de la mama şi de la tata din grădină), nu le fac faţă cu nimic. În fine, ne mai jucăm puţin şi mai mănâncă nişte sân. Uneori adoarme, alteori nu. După noroc. Dacă e vremea frumoasă şi nu adoarme, o înfofolesc frumos şi plecăm repede-repede spre parc cu căruciorul. Unde iarăşi, dacă am noroc, dau o tură rapid ( 4 km dus întors de parc), cu ea dormind în căruţ, nu am voie să mă opresc să-mi trag sufletul că se trezeşte dumneaei. Dacă nu am noroc, plânge de rupe, trebuie să o iau în ham, îmi rupe spatele, operaţia, (uneori nu stă nici aşa), şi mai împing de căruţ pe o pantă destul de abruptă de la intrarea din parc...Un fel de film de groază aşa.
La 5 suntem înapoi că avem gustarea, adică 50 g de iaurt maxim, că mai mult nu pofteşte. Iaurt de capră, pe ăsta îl tolerează mai bine. Aceeaşi distracţie, de data asta suntem albe. Apoi sân. Apoi marea foială de seară, rareori întreruptă de câte un somn de 50 min maxim. Vrea numai în braţe, dacă dispari să faci un pipi ţipă din toţi rărunchii, vrea jucării noi, poante mai bune ca alea de ieri, vrea în bucătărie, în baie, în hol, în fine, să te plimbi cu ea (când era vremea bună mai aveam aici o ieşire în parc). Nu-i mai place de mumă-sa, dacă vine tati e mai bine, dar tati vrea şi el să se schimbe, să mănânce ceva, ca omul care vine seara acasă. Şi dumneaei se simte părăsită, sedusă şi abandonată, şi mai rău plânge, spre marea disperare a mumă-sii. Într-un final, pe la 8 şi ceva luăm hotărârea că nu se mai poate, la duş cu prinţesa. Şi fac automat pregătirile de baie, uneori cu ea în braţe, la subraţ.
Sunt sigură că deja stârnesc invidii cu viaţa mea în concediu..de ce i-or fi zicând ăştia concediu, că eu una nu mă prind?
Despre baie şi muci de bebelusă într-un episod viitor.
No comments:
Post a Comment