Prea mult, prea greu, prea des.

Am citit cu tristeţe că zilele trecute o fetiţă de clasa a doua s-a aruncat de la balcon pentru că tatăl ei o presa să înveţe matematică, iar ea nu voia. Şi de aici un întreg val de comentarii, care mai de care mai avizat şi semidoct. Nu, nu e normal ca un biet copil să fie atât de stresat din cauza şcolii încât să recurgă la gesturi extreme. Dar eu cred că nu şcoala era problema, ci familia. Esenţa este că mulţi părinţi dau vina pe şcoală când de fapt ei sunt cei care au o relaţie deficitară cu copiii lor. Să îi laşi să facă ce vor, când vor, cum vor, să le îndeplineşti toate mofturile nu înseamnă că eşti un părinte bun. Un copil nu se educă singur. Internetul e plin de idei noi de parenting, sfaturi cum să îţi creşti copilul fără restricţii şi interdicţii. Nu sunt de acord cu severitatea şi stilul barbar de educaţie de care poate am beneficiat mai toţi, erau alte vremuri, ce-i drept. Dar nici extrema cealaltă nu e bună, lipsa totală a unei educaţii, idee care se propovăduieşte din greu.
Omul vrea în permanenţă ce nu are. Oamenii ăştia de acum vor mai puţină carte, mai puţină şcoală, mai puţină informaţie. Eu aş fi vrut să am condiţiile lor. Să am de unde afla, să mă dezvolt intelectual, să citesc sistematizat, sub îndrumarea unei persoane avizate. Din păcate, în afară de părinţii mei , în prima parte a copilăriei nu am fost prea bine îndrumată, şi mi-aş fi dorit foarte mult.

Primii 14 ani din viaţa mea i-am petrecut în mediul rural, tot acolo am făcut şi şcoala. În satul meu există o şcoală unde am fost recent în vizită. A fost modernizată, are termopane, încălzire centrală, fosă septică, parchet, mobilier nou. Condiţiile sunt foarte bune, pe vremea mea stăteam iarna cu căciula în cap şi mănuşile în mâini, ne încălzeam la o sobă de tablă care nu făcea faţă. Toaleta era în fundul curţii, nu vorbesc de un robinet la care să te poţi spăla pe mâini, nu exista aşa ceva. M-am bucurat mult să văd că lucrurile se schimbă, elevii au condiţii din ce în ce mai bune. Există în sat şi vreo doi profesori buni, calificaţi, dedicaţi, chiar dacă nimic nu îi mai încurajează, e norocul copiilor că ei au ales să vină şi să predea acolo. 

Când eram eu elevă la această şcoală, undeva prin anii de după revoluţie, cadrele didactice erau în majoritate necalificate. Nu aveau pregătire, începuseră să se renunţe la acordarea sporurilor acordate pentru zonele defaforizate din mediul rural (unele mai există şi acum, dar din ce în ce mai puţin). Profesorii buni nu mai erau motivaţi să rămână în această şcoală, mai ales având în vedere condiţiile dure. Aşa că noi, elevii, n-aveam ce face decât să ne mulţumim cu cadrele didactice care erau nepregătite şi neinteresate. Nu ne predau nici jumătate din materie, cred că nici eu nu înţelegeau pentru ei ce aveau de predat. Nu făceam orele, luam notele în funcţie de cât de cuminţi şi ascultători eram. N-aveam nici o şansă să promovăm vreun examen în ritmul ăsta, pentru că noi nu învăţam nimic. Singura şansă o aveau copiii cu părinţi mai înstăriţi şi rude la oraş, care îi puteau întreţine în gazdă la oraş, unde aveau acces la o educaţie mult mai bună.
Eu n-am avut sprijinul unor rude bune de la oraş, nici sprijin financiar din partea părinţilor, care nu-şi permiteau cine ştie ce, că mama era casnică şi tata profesor. Norocul meu a fost faptul că tata lucra în comuna vecină, şi cunoştea cadrele didactice de acolo. Când a observat că la şcoala din sat nu se făcea nimic, că nu mi se preda nimic, iar eu ştiam numai ce citeam de una singură, a hotărât să mă transfere la şcoala din comună. Acolo am avut noroc de profesori buni, chiar de unul foarte bun, şi aici mă refer la profesoara de matematică. Da, aş putea să îi reproşez faptul că era un pic cam dură, dar doar aşa reuşea să se impună într-un sat plin de ţigani care veneau la şcoală să se afle în treabă, eventual doar pentru a sfida profesorii şi colegii. De la ea am învăţat matematică, iar la examenul de capacitate am luat 9, 90. Ştia să predea, explica, îşi făcea orele fără excepţie. Până şi ce mai slab elev din clasă ştia ceva matematică, fie că învăţa de frică sau de ruşine, baza o ştia. În acelaşi timp, mergeam la olimpiade, rezolvam probleme din gazeta matematică, mă dezvoltam bine şi mă simţeam deşteaptă. Mă interesa nu numai matematica, îmi plăcea să citesc, să fiu informată. Aş fi vrut să învăţ limbi străine, din păcate nu am avut profesori prea buni la engleză şi franceză, tot ce ştiam prinsesem de la televizor.
Ştiam că toţi cei de la oraş beneficiau de mult mai multe. Profesori mai buni, cărţi, evenimente. Sufeream pentru că nu aveam aceste condiţii. Citeam cât de mult puteam, dar biblioteca şcolii era destul de sărăcuţă şi neactualizată. Voiam să învăţ cât mai mult, şi nu aveam de unde. Nu exista internet, accesul la informaţii era restricţionat, profesorul era foarte important. Dacă el nu era bine informat sau pasionat, nici elevii nu aveau de unde să înveţe.
Îmi pare rău să văd că ce era mai bun în ţara asta se duce naibii, rând pe rând. Şi acest lucru se petrece sub privirile pasive ale majorităţii, ceea ce e trist. Dar şi mai trist este faptul că mulţi dintre noi, influenţaţi de cine ştie ce idei aşa zis "occidentale", încurajăm îndobitocirea poporului român. Ca să nu mai zic că suntem veşnic nemulţumiţi şi puşi pe critică. Şi mă refer aici la noul tren reprezentat de părinţii implicaţi (poate prea implicaţi unde nu trebuie, şi neimplicaţi în educaţia importantă a copilului) care consideră că elevii români sunt constrânşi şi chinuiţi în şcoli, încă de la vârste fragede. Că săracii sunt sufocaţi cu foartă multă materie inutilă în şcoală, că în alte ţări- "alea civilizate"- nu e aşa, că au prea multe teme, prea multe restricţii, prea multe cerinţe.
I-am auzit pe mulţi părinţi revoltaţi de dificultatea exerciţiilor de matematică, de exemplu, care susţineau că "asta e problemă de liceu, domnule, nu de clasa a IV-a". Dragi părinţi, dacă nu înţelegeţi materia şi nu ştiţi să rezolvaţi exerciţiul de clasa a IV-a, nu înseamnă că e imposibil de făcut la vârsta aia, ci cel mai probabil înseamnă că dumneavoastră aveţi lacune. Aşa că în loc să vă revoltaţi, încercaţi să creaţi condiţii copilului Dvs ca măcar el să nu meargă mai departe cu aceleaşi lacune.

Părinţii sunt foarte nemulţumiţi de şcoala românească, critică sistemul şi profesorii, şi cam atât. Ce-i drept, unii mai au şi soluţii, care mai de care mai absurde şi mai imposibil de aplicat în realitatea noastră. Eu nu zic că-i perfect, dar nici aşa de rău! Ce e rău e din cauza multor minţi luminate care au adus schimbări peste schimbări, unele după altele, care mai de care mai rele. 

Ce-aţi vrea, dragi părinţi, să se înveţe în şcoală?Cum ar arăta o programă ideală din punctul Dvs de vedere? Tabla înmulţirii o trecem la liceu? Sau e prea solicitant, eventual direct la facultatea de matematică, să o ştie doar specialiştii în domeniu?
Halal progres. Pe vremuri voiam educaţie, acum ne plângem că-i prea multă. 

Eu una consider că materia asta nu e inutilă, informaţia e foarte importantă, cultura generală e aur. Apreciez un om cu ceva cultură, citit, informat. Din păcate lumea în care trăim nu mai consideră că astea sunt valori. Poate că din punctul ăsta de vedere da, materia din şcoli e inutilă. Trist spre foarte trist, dacă privim în viitor.