Tuesday, June 2, 2015

Prima tunsoare

Acum o săptămână am tuns-o prima oară pe Ioana. Bebeluşeşte, adică 0, cu maşina de tuns, acasă. Am tuns-o, adică taică-su, în timp ce ea se smiorcăia în braţe la mamaie şi eu încercam fără succes să-i distrag atenţia. Nu cred că a plâns pentru că îşi dădea seama ce se întâmplă şi nu voia să renunţe la păr, ci pentru că maşina aia făcea ceva zgomot şi o speria. Mai plânge câteodată şi când o clătim cu duşul la baie, câteodată e grav, ca din gură de şarpe. Cam aşa a fost şi atunci, supărare mare. N-am vorbit despre tunsoare în prezenţa ei, să nu cumva să înţeleagă şi să o întristez (sunt încă la punctul în care mă mir mereu când îmi dau seama cât de multe înţelege copilul ăsta de un an şi două luni, m-aştept mâine-poimâine să râdă la bancuri cu Bulă). Şi-a pus mâinile în cap în zilele care au urmat, şi-a dat seama că părul nu mai are aceeaşi dimensiune, uneori mai avea obiceiul de a se trage de el. Dar nu a fost o tragedie, e cald afară, fetiţa transpira foarte tare, nu-mi pare deloc rău că am tuns-o. 
Ioana s-a născut cu mult păr. Era brunetă în primele zile, avea ca o urmă de pălărie rotundă unde era ceva mai rar, dar ulterior s-a îndesit şi acolo. Acum, înainte de prima tunsoare adevărată, avea cârlionţi. Zic adevărată pentru că de pe la 8 luni i-a băgat taică-su (acelaşi) foarfecele în păr, în breton că-i dădea în ochi, apoi a mai aranjat nişte moaţe de după urechi. Înainte de moţ, că nu se putea altfel, 
E frumoasă fii-mea şi tunsă chilug, fără nici un fel de păreri de rău pentru părul care creşte foarte repede. Dar mamele din parc au reacţionat. De ce am tuns-o? Ăăăăăăăăăă, da de ce, tu, ce-avea? Alta mi-a zis că nici n-a recunoscut-o pe Ioana, rău am făcut că nu i-am lăsat fetei părul. Şi de ce i-am pus căciula aia de bebeluş? (se referea la o tichiuţă subţire, pe care i-am pus-o în prima zi după tunsoare, când bătea vântul şi îmi era frică să nu răcească). 
Vorbim aici despre o fetiţă de 1 an şi două luni. Nu despre vreo piţipoancă vedetă care şi-a schimbat look-ul renunţând la podoaba capilară, ci despre un copil mic. Nu simt nevoia să o încarc pe Ioana cu eu mai ştiu ce complexe de-ale mele din copilărie, sau să consider că o căciulă e prea de bebeluşi. Încă nu e cazul de modă, va avea ea toată viaţa la dispoziţie să hotărască cum se va îmbrăca, ce fel îşi va purta părul.
Ştiţi copiii ăia care râd unii de alţii că s-au tuns sau că sunt îmbrăcaţi nu ştiu cum? De la părinţi li se trage, că altfel n-ar avea ei treaba cu convenţii din astea. E rezultatul educaţiei şi al ideilor pe care părinţii le lasă moştenire copiilor. 
Ioana e bine, e fericită, nu mai transpiră atât de mult în ceafă, părul îi va creşte uniform. Poartă pălărie, nu pentru că mi-ar fi jenă de felul în care are fetiţa mea tunsă 0, ci pentru că nu vreau să facă insolaţie

No comments:

Post a Comment