Nu-mi ajung 24 de ore pe zi. Nu-mi ajunge somnul, timpul pentru mine (activităţi gen duş, epilat, pieptănat), ca sa nu mai zic de (film, zăcut, ieşit în oraş).
Mă plâng mult. Toată ziua adică. Cât e de greu să creşti un copil, când eşti singur de dimineaţa până seara, când vine tatăl obosit de o navetă care a picat recent ca o năpastă pe capul meu- sper să fie utilă în viitor pentru el. Casa e vraişte, praful de 3 degete, reuşesc doar să spal vasele şi vasul de toaletă regulat.
De fapt îmi caut scuze. Sunt foarte supărată pe mine că nu apuc să scriu, nici măcar săptămânal, nu mai zic zilnic. Timpul trece, fetiţa creşte, şi atâtea momente pe care aş vrea să le înmagazinez aici pălesc treptat în memoria mea, făcând loc altora.
Refuz să uit cum era viaţa mea cu bebeluş, cum a crescut ea de la o lună la alta, cum a început să mănânce diversificat şi să relaţioneze din ce în ce mai bine cu lumea înconjurătoare.
Burta pe laptop, mămico! Că momentan, parcă numai asta sunt.
No comments:
Post a Comment