Fetiţa mea a dormit "toată noaptea", adică în termeni părinţeşti 5-6 h legate încă din prima lună de viaţă. Eram norocoşi, ne lăudam în stânga şi în dreapta, mai ales taică-su, că mie nici atunci nu mi se părea aşa grozav, eu având nevoie de ceva mai mult somn decât aceste ore pentru a funcţiona la parametri normali. Ei bine, nemulţumitului i se ia darul, în cazul meu, sau prea multă laudă strică, în cazul tatălui. Pe la 5 luni fetiţa a început să se trezească noaptea plângând, plâns neconsolabil doar cu o suzetă. În primă fază a fost vorba despre un episod cu muci, care s-a continuat cu iminenţa apariţiei dinţilor.
Am avut de atunci nopţi crunte, cu trezire din oră în oră. Nu se linişteşte decât la sân, deci noaptea este o foială de sân drept, apoi sân stâng, apoi adormit în braţe când la mine, când la tati. Suge puţin, adormim amândouă, eu cu gâtul strâmb, într-o poziţie ciudată, semisprijinită de pernă, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. În prezent, în medie 4 treziri pe noapte, adoarme în pătuţul ei, apoi de la prima trezire până dimineaţa doarme în pat între noi, sau la margine, depinde din care sân se serveşte.
Trezirea mi-o dă domnişoara, cu foială, lovituri de picioare în cap, degete în ochi, zgârieturi pe mâini şi faţă, tras de păr, pe la 8, 8 jumătate, uneori 7.
Inutil să remarc faptul că după aşa noapte nu sunt tocmai fresh sau sociabilă. Abia deschid ochii, ne giugiulim puţin, ea e nemulţumită, eu îmi dau seama că bietul copil trebuie schimbat. Schimb un pampers plin ochi de pipi, apoi sar din pat să fac şi eu un pipi, să mă spăl pe ochi, pe dinţi.. Timp în care invariabil fata vociferează că am îndrăznit să o las singură. Efectuez activităţile menţionate mai sus cu viteza luminii, mă duc la ea, o iau în braţe, ne plimbăm puţin prin casă. În timpul ăsta e mulţumită, mă trage iar de păr, îmi bagă degetele în ochi, mă zgârie apăsat. Cu ea în braţe îmi fac o cafea (bag pastila în aparat), apoi torn nişte miere. Beau o gură de cafea, apoi îmi apăr cana de interesul crunt al bebeluşei, care vrea ea cana, eventual să o arunce pe jos în secunda imediat următoare. O las în balansoar, pe canapea (într-un colţ al canapelei, asigurat cu perne din toate părţile) sau mai nou în ţarc. Îi dau jucării, vreme de maxim jumătate de oră e relativ captivată de ele. Timp în care eu sunt călare pe televizor, să văd cum va fi vremea, ce se mai întâmplă în lumea din afara apartamentului meu, deschid laptopul rapid, cu stânga bag parola, cu dreapta manevrez telecomanda, un ochi e la copil, cu care trebuie să menţin eye contact, să ştie că mami e aici, la dispoziţia ei. Verific e-mailul, Facebook-ul, presa, timp în care dau peste cap din câteva înghiţituri licoarea mult râvnită dădătoare de energie.
Bebeluşa vociferează din ce în ce mai tare..e clar, s-a plictisit de jucării, trebuie să mă duc la ea. Ne mai jucăm puţin, ea mai ţipă la mine, eu îi când, o plimb prin casă în braţe, o duc la oglindă, îi spun o gramadă de prostii că nu prea am inspiraţie. Se face 10 fără, o pun în scaunul de masă din bucătărie, mă reped să pun laptele la fiert pentru faimoasa brânzică, decojesc mărul-para sau ce fruct am în meniu, pisez pastilele de calciu lactic, toc fructul, îl mixez cu blenderul, timp în care mai adun jucăriile aruncate de bebeluşă pe jos, le mai spăl, i le dau iar, iar le culeg... Un fel de Sisif. Mă grăbesc, pentru că domnişoara dă semne de nervozitate, dacă e nervoasă, nu mai mănâncă etc. Îi pun repede baveţica, îmi trag scaunul lângă al ei şi încep să o îmbii cu linguriţa. Dacă am noroc şi e bine dispusă, mănâncă binişor, vreo 150 g, alternativ brânză cu piure de fructe. Îi duc repede la gură linguriţă după linguriţă, din experienţă ştiu că dacă nu i le basculez suficient de repede nu e combinaţie. La un moment dat se plictiseşte, începe să facă ploicică cu mâncarea, mă stropeşte pe ochi, apoi îmi dă peste lingură fix când cred că am ajuns în zona sigură, proiectează perele pe pereţi, pe hainele ei, pe ale mele, îşi dă în păr, bagă mâna în gură fix după ce i-am introdus brânza, o scoate şi o manevrează ca pe o plastilină. Apoi se freacă la ochi, îşi dă mâna prin păr. şi o lipeşte de perete....Se mai scarpină în urechi cu piureul de pe mâini....
Mă enervez, simt cum îmi creşte tensiunea, ies puţin din bucătărie, trag aer în piept, revin. Râd la ea, forţat la început, complet sincer după câteva secunde (am citit undeva că simplul zâmbet, chiar dacă nu e sincer, transmite creierului o stare de bine şi atrage după el relaxarea). "Ia uite, bebe, ce jaf am făcut noi aici, suntem mişto. Ia linguriţa şi mănâncă cu mâna ta, ca un bebe mare". Normal că lingura e fără mâncare acum, dar pe ea o încântă, şi-o bagă adânc pe gât, pe ambele părţi, mai tuşeşte, o muşcă, apoi dă din ea ca dintr-un buzdugan. Îi scot baveţica, o pun la spălat, recipientele toate în chiuvetă. Duc fetiţa la televizor, unde se uită un pic cu interes, începe să se frece la ochi, mergem în dormitor, unde dacă am noroc, adoarme în 15 minute, o mângâi, îi când o variantă improvizată de "Nani, nani". Dacă am mai puţin noroc, ne sucim prin pat vreo 40 minute chiar. Când adoarme, o învelesc uşor, cobor din pat cu maaare grijă, al naibii pat, mai scârţăie, ies în varful picioarelor, nu înainte de a mă asigura că nu va cădea. Închid uşa cu grijă, Doamne-ajută să doarmă măcar 1 h.
Pfooooai, nişte libertate, ce să fac cu ea mai întâi? Mă reped să termin de spălat vasele. Apoi scot carnea de la congelator, o pun la fiert, o spumez, toc legumele separat, setez cele 50 minute, alerg la baie să bag ceva haine la spălat, ale mele, ale soţului, ale ei. Mai butonez televizorul, mai trag cu urechea să nu se trezească. Vin la laptop, scriu de zor frânturi de post. Şi deodată o aud. Gata libertatea, fug repede la prinţesă! E ora prânzului.
No comments:
Post a Comment